Drumul roman suspendat deasupra Oltului de la Copăceni
Scurtă introducere
Drumul săpat în stâncă, este situat la aproximativ 530 de m sud-vest de fortificația de la Copăceni și 200 m sud-est de barajul Cornetu, pe str. Barajului. (Fig. 1). Acest segment a necesitat o planificare și o logistică remarcabile pentru a fi construit.
Fortificațiile romane de la Racovița și Copăceni
Zona care s-a păstrat corespunde unui defileu în care cursul Oltului era diferit înainte ca barajul să-l regularizeze (Fig. 2). Trecerea rutieră de pe această porțiune a fost construită folosind o infrastructură cu grinzi de lemn ce a fost suspendată peste râu pe cel puțin 50 de metri.
Drumul roman tăiat în stâncă de la Copăceni, fotografie oblică din dronă, vedere dinspre nord-vest (2022)
Aici s-a documentat un aliniament de nouă orificii săpate în stâncă, pe o lungime de aproximativ 45-50 m. Forma acestora este pătrată (Fig. 3), sunt ușor rotunjite la colțuri, având laturile de aproximativ 25 × 20 cm. Au fost săpate în stâncă până la o adâncime medie de 50 ˗ 70 cm, îngustându-se foarte ușor spre interior. Pe tot aliniamentul se află urme de daltă, provenite de la amenajarea atentă a versantului. Cavitățile sculptate în stâncă pentru fixarea grinzilor din lemn au fost păstrate în condiții remarcabile și au un caracter de unicat pe teritoriul României. Cele mai bune analogii se găsesc la structura drumului roman din zona Porțile de Fier, construit de lapidarii vremii montibus excisis (tăiat în munte) pe malul drept al Dunării, cu anconibus sublatis (console de lemn suspendate).
Drumul roman tăiat în stâncă de la Copăceni, detaliu
„Anticii de pe vremea lui Traian aveau o cale de la Cozia spre Cornet pe malul estic al Oltului, unde se găsesc încă semne mari și jumătăți de drumuri în stâncile de piatră în diferite locuri, dar atât de ruinate […] În plus există o poartă lângă Cozia, prin care se trece, deci încă în stare complet bună, aproape ca o poartă de onoare, deci printr-o stâncă înaltă (peste care nu se poate trece) și încă se poate vedea fiecare semn al pietrarului, lucrată netedă ca un zid și jos uniformă ca o masă. Cum am întrebat despre aceasta, constructorii spun că a fost făcută de Cezar Traian. De pe această stâncă se vede Cornetul […] în jurul stâncii se văd până la 18 găuri în care au fost așezate cadrele podiumului ca la Dobra (Golubac) din lemn, căci nu se vede nici o trăsătură de zid. În această zonă se află o peșteră mare spartă cu două încăperi mari și frumoase […].”
În timpul redactării hărții Olteniei, Michael Schendos de Van Der Beck (1691?–1736), medic desemnat de feldmareșalul Stainville, administratorul austriac al Olteniei și Transilvaniei, a remarcat existența acestor încăperi.
O încăpere asemănătoare unei peșteri (Fig. 4) a fost găsită la o înălțime de aproximativ 5 m între cavitățile 7 și 8. Această peșteră este situată sub Dealul Târglui, în locul numit „Sub Pietre”. D. Tudor a sugerat că cele nouă găuri au un sistem similar cu cele de la Cazane, iar încăperile au fost create de zidarii romani pentru depozitarea uneltelor sau ca locuințe. S-au tăiat trepte în stâncă pentru a asigura accesul în camere, care sunt parțial acoperite de vegetație. Mențiunea acestui drum și a acestei încăperi datează din secolul al XVIII-lea, așa cum este documentat în scrisoarea lui Fr. Schwantz către Contele Stainville din 23 ianuarie 1717.
Drumul roman din zona castrului de la Copăceni (Fig. 5) a fost reparat în anul 236 p. Chr. Textul unei inscripții de pe o piesă de bronz a indicat posibila prezență a unor beneficiarii consularis.
Încăperea situată deasupra găurilor din stâncă, detaliu
Drumul roman tăiat în stâncă de la Copăceni, detaliu
Context istoric
Fortificația romană de la Copăceni, a fost amplasată la aproximativ 500 m S-SE față de castrul de la Racovița (Fig. 6, Fig. 7). Majoritatea datelor cunoscute recent despre acesta provin din rapoartele făcute în timpul săpăturilor de salvare întreprinse de C. M. Vlădescu și Gh. Poenaru-Bordea cu ocazia amplelor amenajări ale râului Olt, plus cercetările făcute aici de Gr. Tocilescu și P. Polonic. Din cauza unei erori grafice sau din dorința de a denumi terasa inferioară vechiul curs al Oltului, s-a considerat că această fortificație a fost distrusă de râu.
Castrele de la Copăceni și Racovița, fotografie oblică din dronă, vedere dinspre sud-est (2022)
Reconstruirea planimetriei castrului și a băilor de la Copăceni (a). Suprapunerea planului lui P. Polonic peste ortofotoplan (2022)
Gr. Tocilescu și P. Polonic au descoperit două pietre cu inscripții și un stâlp miliar în timpul săpăturilor. De asemenea, s-a putut distinge o alveolare ușoară, lată de până la 20 m, marcată ca șanț al fortificației la est de porta praetoria. Informații epigrafice indică construcția castrului în anul 138 de către numerus burgariorum et veredariorum Daciae inferioris sub / Fl(avio) Constante proc(uratore) Aug(usti), cu o altă fază de renovare în anul 140, cea documentată arheologic.
S-a creat o analiza comparativă a detaliilor tipologice cu alte fortificații romane din jurul masivului Cozia (cele mai apropiate analogii fiind găsite cu fortificațiile de la Arutela și Racovița) ce a relevat asemănări în dimensiuni și trăsături. Porta praetoria de la Copăceni pare a fi situată pe latura de est (la fel ca la Titești, Rădăcinești și aparent toate fortificațiile din această zonă), lângă drum (ca la Arutela). Latura de est a incintei are aproximativ 64 m, asemănătoare cu cea Arutelei, care măsura 60,8 m. Forma dreptunghiulară a turnurilor porții cu proeminențe la exterior se găsesc și la Racovița și Arutela. Fig. 8.
Planimetria fortificațiilor din jurul masivului Cozia. a. Copăceni, b. Arutela, c. Rădăcinești. d. Racovița, e. Titești
Castrul Racovița (frecvent asociat cu denumirea antică Praetorium II), face parte din linia limesului alutan, fiind cel mare castru din zona montană a acestuia. Pe suprafața a șase proprietăți private, fortificația se distinge în centrul satului actual. Deși ascunsă de vegetație, incinta fortificației (parțial restaurată) este vizibilă pe majoritatea perimetrului, în special pe limitele proprietăților existente. Turnurile de sud-est și nord-vest sunt bine conservate. Pe fotografiile aeriene incinta clădirii comandamentului (principia) din interior este conturată de vegetație excesivă. Fig. 9, Fig. 10.
Castrul auxiliar de la Racovița, fotografie oblică din dronă, vedere dinspre nord-vest (2022)
Reconstruirea planimetriei castrului de la Racovița (a). Suprapunerea planului prelucrat după P. Polonic peste ortofotoplan (2022)
Context administrativ
Întrucât în prezent traseul proiectat pentru autostrada A1, Sibiu-Pitești, tronsonul 2, trece prin vecinătatea acestei porțiuni de drum antic (Fig. 11), în urma notificării noastre către CNAIR, acest segment a intrat în atențiea proiectanților în vederea identificării soluțiilor optime pentru pentru protejarea monumentului. Speră să fie prevăzute cele mai bune soluții pentru ocolirea monumentului și pentru luarea celor mai bune măsuri și punere în valoare.
Traseul autostrăzii A1 în zona Racovița – Copăceni
Fortificațiile romane din zona masivului Cozia
Rezultatele documentării monumentelor din com. Racovița, jud. Vâlcea (Fig. 12), făcută în cadrul Programului Național LIMES, aduc în atenția publicului valoarea acestora din punct de vedere științific, deoarece oferă dovezile necesare pentru a susține înscrierea lor pe lista patrimoniului mondial UNESCO (Frontiers of the Roman Empire). În același timp, documentarea reprezintă suportul tehnic necesar pentru conservarea și punerea în valoare de către constructorii autostrăzii.
Ovidiu Țentea, Vlad-Nicolae Călina, Ioana-Iulia Manea, Drumul și castrul roman de la Copăceni (com. Racovita, jud. Vâlcea). Reevaluarea recentă a unor monumente uitate, Cercetări Arheologice 29.2, 2022, 557-572. DOI: https://doi.org/10.46535/ca.29.2.07
Referințe bibliografice:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu și Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1. Cercetări Arheologice 28.1, 2021, 9-90. DOI: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Rezultatele cercetărilor arheologice recente și importanța acestora
Sutor - scurtă introducere
Cercetarea arheologică preventivă este absolut necesar să fie realizată în faza de proiectare, anterior derulării oricărui proiect de investiții care afectează un sit, indiferent de mărime sau de datare. Ca atare, situl de la Sutor este cercetat în prezent cu ocazia lucrărilor de infrastructură pentru “Autostrada Transilvania”. Aceste cercetări au fost începute în 2021 scoțând la iveală multiple elemente ale așezării civile dezvoltate în jurul castrului roman.
Primele informații relevante cu privire la sit au fost colectate de către K. Torma în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De atunci, tot ceea ce ține de castrul și așezarea civilă de aici a rămas învăluit în mister până spre finalul anilor ’60, moment în care, câteva monumente votive au fost recuperate din arealul presupus al sitului.
Cercetările arheologice sistematice au început în anul 2001 și au continuat de atunci, cu câteva întreruperi. Cu toate că în perioada 2006-2008 au fost trasate secțiuni cu scopul de a stabili poziția și dimensiunile castrului, de abia în 2012 majoritatea structurilor sale interne, cât și un prim castru mai mic din lemn, au putut fi observate în urma unor prospecțiuni geofizice.
Cercetările arheologice sistematice au început în anul 2001 și au continuat de atunci, cu câteva întreruperi. Cu toate că în perioada 2006-2008 au fost trasate secțiuni cu scopul de a stabili poziția și dimensiunile castrului, de abia în 2012 majoritatea structurilor sale interne, cât și un prim castru mai mic din lemn, au putut fi observate în urma unor prospecțiuni geofizice. Cu toate acestea, cercetarea arheologică preventivă a acestui sit, asemeni oricăruia care este afectat de un proiect mare de investiții, se realizează în faza de execuție a proiectului și nu, așa cum este firesc, în faza de proiectare.
Rezultatele prezentate sunt o sinteză a cercetările arheologice din situl roman de la Sutor desfășurate în intervalul 2001 – 2021.
Istoricul cercetărilor arheologice de la Sutor
Primele mențiuni referitoare la prezența unei fortificații romane la Sutor în conexiune cu drumul roman Napoca – Porolissum provin încă de la finalul secoului al XIX-lea când K. Torma descrie situația arheoologică din zona Zimbor, puținele date referitoare la situația din teren acumulată în timp fiind sistematizate abia la finalul anilor ’90 într-un studiu referitor la granița Daciei însă amplasamentul exact al castrului de aici a fost presupus doar în lipsa unor cercetări punctuale. Începutul anilor 2000 au dus la identificarea cu certitudine a castrului urmată de o nouă etapă a cercetărilor care au avut în vedere cartarea structurilor arheologice prin mijloace non-invazive, acestea din urmă dovedindu-se a fi extrem de utile în cazul de față. Cu această ocazie a putut fi stabilită în linii mari structura generală a sitului putând fi emise primele supoziții legate de rolul pe care atât fortificația de aici, dar și așezarea civilă adiacentă l-ar fi putut avea la nivelul provinciei Dacia Porolissensis.
Planșa 1
Cercetările arheologice reluate în 2021
Cercetările arheologice preventive de la Sutor au debutat în anul 2021, fiind prilejuite de începerea lucrărilor de infrastructură realizate în vederea construirii „Autostrăzii Transilvania”. Astfel, începând din luna februarie, au fost efectuate 16 sondaje de control de-a lungul ductului autostrăzii pentru a stabili impactul pe care lucrările de construcție l-ar putea avea asupra patrimoniului arheologic din zonă. Deoarece elementele defensive ale castrului pe latura sa de este erau în pericol să fie afectate de lucrările de construcție s-a realizat o secțiune suplimentară având dimensiunile 64 x 4 m, trasată perpendicular peste incinta de piatră a castrului.
Planșa 2
Castrul
Datorită nivelului ridicat al pânzei freatice din această zonă a sitului, secțiunea a fost lărgită cu 10 m către capătul său vestic pentru a asigura stabilitatea profilelor secțiunii, lucru care a permis o mai bună documentare a elementelor defensive ale fortificației romane. Cu această ocazie au putut fi sesizate mai multe aspecte stratigrafice și de organizare a sistemului defensiv al castrului. Astfel, am putut constata că avem de-a face cu două faze de piatră ale castrului, în prima fază sistemul defensiv fiind compus dintr-un șanț amplasat în apropierea incintei de piatră, iar în faza a doua zidul a fost prevăzut cu două șanțuri de apărare, distanța dintre primul șanț și zidul de incintă fiind puțin mai mare, noul șanț tăind parțial vechiul șanț, care a fost scos din folosință cu această ocazie. Totodată, absența oricăror alte contexte arheologice romane surprinse în această secțiune ne sugerează faptul că în jurul castrului s-a instituit o „zonă tampon”, cu rolul de a delimita spațiul civil de cel militar. În aceste condiții, pentru a asigura integritatea castrului, la inițiativa colectivului Institutului de Arheologie și Istoria Artei Cluj-Napoca s-a propus modificarea inelului de urcare/coborâre de pe autostradă pentru a nu suprapune vreun element al sistemului defensiv al fortificației romane de aici, prin micșorarea cu 10 metri spre interior a circumferinței acestui.
Vicus-ul
Odată rezolvată problema protejării castrului, atenția noastră s-a mutat asupra zonei civile, surprinsă la est de fortificația romană, unde s-au concentrat marea majoritate a cercetărilor arheologice preventive din anul 2021. În urma primei etape a cercetărilor, cele 16 sondaje realizate au relevat prezența unui nivel arheologic roman, reperat la diferite adâncimi, ce se întinde pe întreaga suprafață ce urma a fi amenajată în vederea lucrărilor de construcție. Prin urmare, în ce-a de-a doua etapă s-a trecut la cercetarea în suprafață, fiind realizate 3 suprafețe care au venit în completarea primelor sondaje, acoperindu-se astfel întreaga zonă ce urma să fie afectată de lucrările de construcție, însumând o suprafață de 11.687 m2 răspândită neuniform în cadrul sitului (Planșa 3).
În urma acestor cercetări s-a constatat că vicus-ul militar de aici a avut cu certitudine cel puțin două faze, de lemn și respectiv de piatră. Cu toate acestea, până în momentul de față nu putem sincroniza fazele documentate în castru cu cele din vicus, o datare absolută a respectivelor faze rămânând un deziderat în acest moment al cercetărilor.
Ceea ce s-a reușit, totuși, a fost înregistrarea evoluției continue a vicus-ului de-a lungul fazei de lemn și până în faza de piatră. Au putut fi documentate astfel structuri de lemn de mari dimensiuni, de tip hală, cu pereți din bârne de lemn și, probabil chirpici, prezentând la interior aliniamente de gropi de par cu rol în susținerea acoperișului, realizat probabil din materiale perisabile, dată fiind absența materialului tegular. Cel de-al doilea tip identificat este reprezentat de o structură rectangulară de dimensiuni mai mici, a cărei pereți au fost ridicați pe o talpă de pietriș, prezentând la interior ziduri de compartimentare ce împart structura în 6 încăperi. Al treilea tip sensibil mai complex, prezentând o bază de piatră pentru portic ce era orientat spre drum, iar restul clădirii compunându-se doar din bârne și aliniamente de pari. Aferente fazei de piatră au fost documentate ruinele unor clădiri cu zid de piatră ce suprapuneau structurile precedente din lemn. Acesta este și cazul termelor civile identificate și cercetate în întregime cu această ocazie. În acest sector a putut fi documentat un strat de arsură, anterior construirii termelor, pe care l-am interpretat ca o operațiune de nivelare și curățare a terenului, executată în vederea construirii băilor publice.
Planșa 3
Termele
În cadrul termelor, de asemenea, am putut identificat mai multe faze de construcție și modificări în compartimentarea sa interioară. Din punctul de vedere al cronologiei relative, am putut identifica 4 faze de utilizare, structura și funcționalitatea celor 12 camere fiind în continuă schimbare, după cum se întâmplă în general în cazul construcțiilor de acest tip (Planșa 4). Analiza materialului numismatic recuperat din terme prezintă două spectre monetare diferite; primul fiind caracterizat de o abundență a monedelor datate în timpul lui Septimius Severus și puse in legătură cu fazele II și III ale clădirii, iar cel de-al doilea spectru monetar grupează monede mai târzii din vremea lui Elagabalus și Severus Alexander. Perioada de funcționare a termelor poate fi împinsă astfel până spre mijlocul secolului III p. Chr., reprezentând prin urmare cele mai târzii terme civile cunoscute în Dacia.
Planșa 4
Cercetarea drumurilor și detalii despre economia vicus-ului
În cadrul vicus-ului au mai fost identificate în 2021 două segmente de drum roman ce se intersectează în imediata vecinătate a așezării civile de la Sutor. Primul segment, ce ocolea castrul pe la sud, reprezintă drumul imperial ce ducea de la Napoca la Porolissum, iar cel de-al doilea reprezintă drumul care lega castrul de la Bologa de cel de la Sutor, unindu-se la Sutor cu drumul imperial, care continua de aici spre Porolissum. Ambele drumuri erau cunoscute în literatura de specialitate, dar nu fuseseră identificat în teren până în 2021 (Planșa 5).
Tehnica de construcție a celor două drumuri este vizibil diferită, folosindu-se, în cazul drumului Bologa-Sutor, un amestec de piatră provenită din mai multe cariere diferite. Această tehnică pare să fie similară cu cea folosită la construirea unor clădiri datate in faza a doua de piatră a vicus-ului, ceea ce sugerează o diferență cronologică intre cele două artere rutiere. Dintre acestea, cel mai timpuriu pare să fie drumul Napoca–Porolissum, construit probabil în primii ani ai provinciei, așa cum stâlpii miliari de la Aiton și Mera par să o dovedească. Pe criterii stratigrafice și pe baza unor artefacte provenite din contexte contemporane drumului Bologa-Sutor s-a putut stabili construirea drumului cândva spre mijlocul secolului II p. Chr. Prezența celor două drumuri și a intersecției lor în vecinătatea vicus-ului militar trebuie să fi făcut din această așezare un important centru militar și economic.
Planșa 5
Planșa 6
Importanța economică pe care vicus-ul trebuie să o fi exercitat în zonă este sugerată și de identificarea unui areal meșteșugăresc, situat spre limita nordică a așezării. Aici au fost identificare urmele mai multor cuptoare de ars ceramică. Unul dintre acestea, cercetat în anul 2021, avea formă circulară, prevăzut cu un grilaj radial susținut de un pilon centrat (Planșa 6).
Analiza materialului arheologic din interiorul cuptorului ne-a indicat faptul că avem de-a face cu un cuptor de ars vase ceramice, care a fost scos din funcțiune la un moment dat și refolosit ca groapă menajeră. Din interiorul său a putut fi recuperată o cantitate impresionantă de materiale arheologice ce constau în fragmente de vase ceramice, opaițe și statuete de teracotă. Atât gradul de fragmentare al materialelor, cât și marea lor varietate au pledat pentru ipoteza reutilizării cuptorului ca groapă menajeră. Datorită condițiilor meteorologice ce au dus la inundarea completă a suprafeței excavate, restul atelierului și celelalte cuptoare conturate în teren nu au mai putut fi cercetate, iar sistarea lucrărilor de construcție a amânat cercetarea acestor complexe pentru anul următor.
Cercetările preventive de la Sutor au fost reluate în vara acestui an. Datorită reproiectării planului autostrăzii, realizată spre finalul campaniei din anul trecut, a fost necesară, încă de atunci, realizarea unui plan predictiv GIS, bazat pe datele culese în acel an, pentru a stabili principalele zone în care nivelul arheologic se afla în pericol de a fi afectat de lucrările de construcție. Prin urmare, unitățile de excavare de anul acesta au fost amplasate pe baza acestui plan pentru a verifica gradul de precizie al modelului de predictibilitate GIS și pentru a stabili, totodată, gradul de impact al lucrărilor de construcție asupra patrimoniului arheologic (Planșa 7).
Cercetările arheologice din 2022
Planșa 7
Într-o primă fază, au fost realizate 4 sondaje de control in marginea sudică și estică a suprafeței ce urmează a fi afectată de lucrările de construcție. Cele patru sondaje au fost realizate în zone unde nivelul de cultură arheologică se conturează mai jos, pe la adâncimea de cca. 1,70 m. În cadrul lor a putut fi surprinsă limita așezării, urmele activității umane fiind destul de reduse, cuprinzând urmele unor bârne de lemn și gropi de par, alături de variate alte gropi cu un posibil rol menajer. Dintre acestea s-au evidenția o serie de gropi ce par a fi fost inițial utilizate ca puțuri de scoatere a apei. Acestea au o formă de pâlnie în profil, îngustându-se pe măsură ce se adâncesc. Fundul acestora nu a putut fi cercetat datorită nivelului ridicat al pânzei freatice, care a dus din nefericire la inundarea complexelor.
Cea de-a doua etapă a cercetărilor de anul acesta a presupus redeschiderea Suprafeței 2, începută anul trecut și rămasă nefinalizată, alături de alte două suprafețe numite convențional Suprafața 2A și Suprafața 2B, reprezentând extensii ale suprafeței vechi, amplasate la vest și respectiv la est de Suprafața 2. Dintre acestea, prima suprafață supusă atenției noastre a fost Suprafața 2B. În cadrul acesteia au fost identificate mai multe structuri de lemn, similare cu cea identificată în anul 2021, de foarte mari dimensiuni, din care s-au putut observa urmele bârnelor de lemn și a gropilor de pari care au făcut parte din structura construcției (Planșa 8).
Din loc în loc au mai fost identificate gropi menajere și alte posibile fântâni. În zona centrală a Suprafeței 2B a mai fost identificată o clădire de piatră cu plan rectangular a cărei ziduri, din păcate, s-au păstrat doar la nivelul fundației, care era alcătuită din piatră spartă de carieră așezată pe o bază de pietriș cu rol în drenajul apei. Pentru a facilitat cercetarea clădirii, întreaga sa suprafață a fost împărțită în 36 de carouri (Planșa 8/C).
Funcționalitatea clădirii nu a putut fi stabilită până în momentul de față. Dimensiunile sale mari, amplasarea în cadrul vicus-ului și alinierea la drumul Bologa-Sutor ne îndeamnă să credem că avem de-a face cu o clădire publică, probabil cu rol de depozit, așa cum de altfel par să fie și restul structurilor de lemn identificate în zonă. Cronologic, structura în cauză poate fi amplasată în timpul fazei de piatră a așezării, ea suprapunând o mai veche clădire de lemn al cărei plan pare să-l fi urmat parțial, preluând cel mai probabil și funcționalitatea clădirii de lemn pe care a înlocuit-o. Tot în cadrul acestei clădiri, dar cu o datare anterioară fazei de piatră, au fost identificate două cuptoare de ars ceramică, identificate cu numerele de context 2582 și 2684 (Planșa 8/A-B).
Planșa 8
Cuptoarele 2582 și 2684
Cuptorul 2582 a fost dezvelit în caroul A’5 având gura de alimentare orientată către sud-est, aceasta din urmă fiind surprinsă în caroul A’4. Cuptorul are dimensiunile puțin mai mari față de cel identificat anul trecut, cu un diametru de 1,87 m, prezentând o tehnică de construcție ușor diferită. El are o formă circulară cu un grilaj radial, prevăzut cu un picior de sprijin pe mijloc, de formă ovală în plan și gol pe dinăuntru, permițând astfel o mai bună circulație a aerului cald în interiorul cuptorului (Planșa 9).
Materialul arheologic recuperat din interiorul său constă în principal în fragmente de vase ceramice, ce urmează a fi prelucrate după finalizarea cercetărilor arheologice din teren. Întrucât materialul din interiorul cuptorului nu a fost momentan analizat în detaliu este greu de spus dacă avem de-a face cu o șarjă păstrată in situ sau cu un cuptor dezafectat și transformat ulterior într-o groapă menajeră, așa cum observațiile preliminare asupra materialului par să indice.
Cel de-al doilea cuptor, purtând numărul de context 2684, a fost identificat sub martorul dintre casetele B1-C1. Acest cuptor are o stare de conservare mult mai precară, dat fiind faptul că unul din zidurile de compartimentare ale clădirii de piatră taie cuptorul pe lungime, distrugându-l parțial, împreună cu gura sa de alimentare ce pare să fi fost orientată spre nord-vest. Cuptorul are o formă circulară în plan, de dimensiuni mai reduse față de cuptorul 2582. La interior pare să fi avut un grilaj radial ce se sprijinea pe un picior central, tot gol pe dinăuntru pentru o mai bună circulație a aerului cald, dar rectangular în plan (Planșa 10).
Materialul arheologic recuperat din interiorul său este destul de sărăcăcios, date fiind distrugerile cauzate la momentul construirii fazei de piatră. Din punct de vedere al cronologiei relative nu se poate preciza dacă aceste cuptoare au funcționat în cadrul structurii inițiale de lemn sau dacă sunt anterioare acesteia. Cert este că la momentul construirii fazei de piatră acestea nu mai funcționau, ele conturându-se sub nivelul fundației clădirii de piatră, care de altfel și suprapune unul dintre cuptoare.
Planșa 9
Planșa 10
Drumul Bologa - Sutor
Tot în cadrul cercetărilor actuale din Suprafața 2B a mai fost curățat parțial un segment din drumul Bologa-Sutor, care a fost și secționat în câteva puncte pentru a-i verifica structura. Din această perspectivă, drumul mai sus menționat, este construit utilizând piatră adusă din mai multe surse. Drumul este clădit peste stratul vegetal antic, parțial îndepărtat, peste care este amplasat nucleus-ul format din pietre de carieră de dimensiuni medii așezate oblic pe cant, spina drumului fiind realizată în aceeași tehnică dar din pietre de dimensiuni mai mari. De remarcat este faptul că deasupra nucleus-ului a fost observat un alt strat format din nisip amestecat cu pietricele de râu de mici dimensiuni care reprezintă nivelul de egalizare pe care se și călca în antichitate. De asemenea, ipoteza de lucru formulată deja încă de anul trecut conform căreia artera Bologa – Sutor ar avea o datare ulterioară arterei Napoca – Porolissum funcționând din momentul construcției simultan a fost confirmată, o serie de monede databile către mijlocul secolului II p. Chr., emise în timpul domniei lui Antoninus Pius fiind documentate în stratul aferent nivelului de călcare corespunzător drumului mai sus menționat.
Cu excepția complexelor de epocă romană, care reprezintă marea majoritate a complexelor descoperite, au putut fi identificate în Suprafața 2B urmele unor locuințe de suprafață ce datează din perioada medievală timpurie. Acestea au fost identificate pe baza fragmentelor ceramice specifice epocii, recuperate din interiorul lor. Starea de conservare a acestor locuințe este precară, dată fiind dificultatea cu care acestea pot fi conturate în teren. Din câte s-a putut observa, acestea erau prevăzute cu o vatră de foc de tip pietrar, iar în colțuri putând fi observate urmele unor gropi de par provenind cu destul de mare certitudine de la structura de susținere a acoperișului clădirii. Cu privire la locuirea umană din această perioadă în acest areal, până în momentul de față, se confirmă supozițiile de anul trecut conform cărora o presupusă așezare datată în perioada medievală timpurie a exista în zona centrală a sitului. Lucrul acesta este sugerat de descoperirile de anul acesta și de cele de anul trecut, cât și de unele descoperiri sporadice din campaniile precedente din aceeași zonă, care constau în fragmente ceramice și piese metalice databile în acest interval cronologic.
Tot într-un orizont cronologic diferit pot fi încadrate și unele complexe reprezentând gropi menajere, din interiorul cărora au fost recuperate fragmente de vase ceramice preistorice. Acestea au fost descoperite sporadic atât în cadrul cercetărilor din ultimi doi ani, cât și în cadrul cercetărilor mai vechi. Din câte s-a putut observa până în momentul de față, acestea se concentrează în zona sud-estică a sitului, unde este posibil să fi existat o așezare preistorică a cărei urme clare nu au fost încă depistate, respectivele comunități făcându-și simțită prezența doar prin intermediul fragmentelor ceramice descoperite într-o serie de gropi menajere, nelipsite din cadrul așezărilor umane.
Concluzii preliminare cu privire la vicus-ul militar de la Sutor
Informațiile acumulate până în momentul de față privitoare la vicus-ul militar de la Sutor ne permit formularea unor observații preliminare. Din cele constatate până acum, putem considera că așezarea civilă asociată castrului de la Sutor s-a dezvoltat în strânsă legătură cu arterele rutiere care o tranzitează, structurile identificate în cadrul așezării fiind aliniate la cele două drumuri; amplasarea structurilor constructive fiind foarte atent studiată ceea ce conferă sitului un caracter „quasi-urban” de amenajare internă. Un detaliu frapant care ne-a atras atenția de-a lungul cercetărilor a fost absența totală a locuințelor. Din câte am putut constata până acum, toate structurile identificate reprezintă construcții de foarte mari dimensiuni, aflate în strânsă legătură cu cele două drumuri și având, cel mai probabil un caracter public. Absența locuințelor de orice fel din cadrul arealului cercetat ne îndeamnă să credem că această zonă a vicus-ului militar reprezenta de fapt o zonă meșteșugărească a așezări, prevăzută doar cu ateliere și hale de mari dimensiuni cu un posibil rol în depozitare. Pe baza sondajelor realizate in perioada 2021-2022 am putut determina parțial limitele așezării în partea de nord, est și sud. Prin urmare, cel mai probabil vicus-ul continuă către vest de-a lungul celor două drumuri mai sus menționate, unde trebuie să se afle și locuințele civile, însă din nefericire, acest areal nu face obiectul cercetărilor arheologice preventive întrucât nu se regăsește în suprafața afectată de lucrările constructive pentru Autostrada Transilvania.
Referințe bibliografice:
Sorin Cociș, Vlad-Andrei Lăzărescu, Sergiu -Traian Socaciu, Cercetările arheologice din castrul și vicus-ul de la Sutor (2001-2021), Cercetări Arheologice, Vol. 29.1, pag. 83-130, 2022, doi: https://doi.org/10.46535/ca.29.1.05
Sorin Cociș, Un nou signaculum din Dacia romană, Cercetări Arheologice, Vol. 28.2, pag. 439-446, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.2.06
O semnalare foarte recentă a fost făcută la Roșioru, com. Cochirleanca, jud. Buzău. La aproximativ 410 metri Nord de sat a fost identificată o fortificație rectangulară, cu dimensiunile de 480 x 360 / 380 m, orientată ~ NE-SE. La aproximativ 170 m Est față de această fortificație, se observă urmele unei fortificații secundare patrulatere cu dimensiunile de aprox. 65 x 65 m, situație foarte asemănătoare cu cea de la Vâlcele. Informațiile au fost confirmate și prin fotografii oblice. Suprafața este puternic aplatizată din cauza lucrărilor agricole, iar latura sudică a fost distrusă de cursul pârâului Cochirleanca. Pe modelul digital al terenului nu au putut fi sesizate urme ale valului sau ale unor șanțuri. Din periegheze au putut fi identificate fragmente atipice de ceramică lucrată la roată, numeroase fragmente de chirpici și fragmente de pietre de râșniță din gresie atât în perimetrul fortificației, cît și în afara ei.
În urma studierii detaliate a imaginilor satelitare de la Roșioru, am putut face unele observații privind anumite structuri rectangulare de pe teritoriul satului învecinat, Lanurile, com. Ziduri, jud. Buzău. La aproximativ 310 metri nord est față de biserica din sat, în punctul Movila Bătrână, a putut fi observată o structură rectangulară având următoarele dimensiuni: 180 m (latura nordică); 105 m (latura vestică); 160 m (latura estică); 115 m (latura sudică). Informațiile au fost confirmate și prin fotografii oblice. Suprafața este puternic aplatizată din cauza lucrărilor agricole. Nici la suprafață și nici pe modelul digital al terenului nu au putut fi sesizate denivelări semnificative care să indice existența unui val sau a unor șanțuri.
Localizare
Imagini satelitare
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Vlad Călina, Bogdan Condurățeanu, Geanina Butiseacă, Fortificații temporare romane din Muntenia. O evaluare a cercetărilor recente, Cercetări Arheologice, Vol. 28.2, pag. 337-350, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.2.01
Castrul de la Filipești (com. Surdila-Găiseanca, jud. Buzău) a fost semnalat, de asemenea, de către P. Polonic, care a ajuns la fața locului înainte de Primul Război Mondial când a identificat și descris „castrul roman de la Filipeşti”. Pe baza acestor informații au fost efectuate mai multe încercări de identificare pe teren, însă deoarece urmele acestuia nu sunt vizibile la fața locului (datorită lucrărilor agricole), localizarea a rămas neclară între satele Filipești şi Găiseanca. Fortificația se conturează după aliniamentul valului care se poate observa pe fotograme din anul 1954 şi americană din 1966, sau cele de data mai recentă (2019). Aceasta are forma dreptunghiulară, cu dimensiunile de 529 x 355 m (18,7 ha), fiind orientată VSV-ENE (fig. 8 a-b). În fotografiile satelitare se pot observa detalii despre valul de aparare, mai deschis la culoare, dublat spre exterior de o dungă mai închisă care corespunde șanțului fortificației. Conturarea cu claritate a tuturor laturilor fortificației a putut fi obținută în urma prelucrării fotogramei din anul 1954. Observațiile par să fie confirmate și în prospecțiunile geofizice.
Location
Imagini satelitare
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Vlad Călina, Bogdan Condurățeanu, Geanina Butiseacă, Fortificații temporare romane din Muntenia. O evaluare a cercetărilor recente, Cercetări Arheologice, Vol. 28.2, pag. 337-350, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.2.01
Condurăţeanu, B. 2014. Opening a window into Romania’s distant past with the help of declassified American Cold War spy aircraft imagery. Episode 1. The Roman legion castra from Filipeşti and the Roman forts and Limes Transalutanus from Albota, Piteşti and Mărăcineni. In. Forțiu, S. and Cîntar, A. eds. ArheoVest, Nr. II: In Honorem Gheorghe Lazarovici, Interdisciplinaritate în Arheologie, Timișoara, 6 decembrie 2014, Vol. 2: Metode Interdisciplinare, Asociația „ArheoVest” Timișoara: 793-820. Szeged: JATEPress Kiadó (804 nota 26, 805, fig. 19).
Fortificația a fost semnalată pe imaginile aeriene la Mărculeşti-Gară (com. Perișoru, jud. Călărași). Aceasta a fost documentată încă din perioada interbelică de către P. Polonic. . Fortificația are dimensiunile de 520 x 350 m (18,2 ha), fiind orientată VNV-ESE. Pe suprafața puternic aplatizată, conturul dreptunghiular al fortificației se distinge ca o dungă deschisă la culoare ușor imprecisă pe fotograma DTM din 1953, dar mult mai vizibilă decât pe cele recente. Nu se observă întreruperi care ar fi putut fi atribuite unor porți și nici amprente mai închise la culoare care ar corespunde șanțului.
Localizare
Imagine satelitară
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Vlad Călina, Bogdan Condurățeanu, Geanina Butiseacă, Fortificații temporare romane din Muntenia. O evaluare a cercetărilor recente, Cercetări Arheologice, Vol. 28.2, pag. 337-350, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.2.01
Polonic, P. 1935. Cetățile antice de pe malul drept Dunării (Dobrogea) până la gurile Dunării. Natura 18-26. (fig. 2. 17); Condurăţeanu, B. 2013. Sigiliul Romei în România – Recompunerea oglinzii sparte a Crăiesei Zăpezii. Un studiu topografic într-o abordare multidisciplinară cu ecouri într-un hartă de navigaţie GPS a României. În Colocviul Internaţional Comunicare şi Cultură în România Europeană, Ediția a II-a: Antichitate şi (post)modernitate: paradigme evolutive în România, 24‒25.09.2013, Timişoara, Vol. 1: 32-64. Szeged: JATEPress Kiadó (55 fig. 13; 56)
Localizare: com. Alexandru Odobescu, jud. Călărași
Imagine satelitară
Castrul temporar descoperit la Vâlcele pe fotografiile satelitare (com. Alexandru Odobescu, jud. Călărași) se află la 29 km NNV, în linie dreaptă de castrul de la Durostorum (Silistra), adică la o distanță de o zi de marș. Dimensiunile castrului sunt 520/530 x 350 m (18,6 ha), iar orientarea este aproximativ NE-SV. Conturarea se face printr-o dungă albicioasă continuă, provenind de la valul de incintă. Nu se observă conturul mai închis la culoare care ar corespunde în exterior cu șanțul fortificației. De asemenea, nu se pot observa întreruperi care să marcheze localizarea porților. Nu se observă nicio întrerupere care ar fi putut corespunde cu amplasarea porților și nici alte structuri constructive. În interiorul fortificației nu se disting alte elemente de compartimentare internă. În proximitatea vestică, la 60 metri de latura vestică, se conturează (mai pronunțat decât fortificația mare) o incintă aproximativ pătrată, cu latura de 50 metri, a cărei orientare este similară cu cea a fortificației mari. Pe două laturi opuse (de Nord și de Sud) se pot observa două întreruperi (câte una pe fiecare latură) care pot corespunde unor intrări/porți. Nu putem preciza dacă cele două fortificații au fost contemporane, cel puțin parțial. În cazul în care cele două fortificații au fost contemporane, n-ar fi exclus ca cea mică să fi fost castru de antrenament.
Localizare
Imagine satelitară
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Vlad Călina, Bogdan Condurățeanu, Geanina Butiseacă, Fortificații temporare romane din Muntenia. O evaluare a cercetărilor recente, Cercetări Arheologice, Vol. 28.2, pag. 337-350, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.2.01
Oltean, I. A. and Hanson W. S 2015. Defining the Roman Limes in Romania: the Contribution of Aerial and Satellite Remote Sensing: In . L. Vagalinski and N. Sharankov (eds.) Proceedings of the 22nd International Congress of Roman Frontier Studies, Ruse, Bulgaria, September 2012: 889-900. Sofia: Bulletin of the National Archaeological Institute XLII (995 fig. 4a)
Castellum construit într-o o poziţie strategică la S de pasul Bran; situat la N de satul actual, pe o terasă joasă în zona vărsării pârâurilor Roghina şi Cernea în Dâmboviţa, în punctul „Scărișoara” sau „Câmpul Rucărului”; cercetări: D. Băjan 1904; I. Bogdan-Cătăniciu 1971-1975 şi 1979-1985, fiind cercetată aproximativ 40% din suprafaţa fortificaţie (colţul SV); a fost evidenţiată o singură fază: 1. castellum de lemn şi pământ, plan dreptunghiular, având dimensiunile de 40×60 m; pe latura de S: val de 5,10 m lăţime şi 0,80 m înălţime, înconjurat de două şanţuri, de aprox. 5,10 m deschidere şi 1,20 m adâncime; la colţul de SE au fost identificate urmele unui turn de lemn; via sagularis cu o lăţime de 1 m; în interior au fost descoperite urme ale clădirilor din centrul fortificaţiei şi au fost presupusă prezenţa a două barăci, fiecare având 4 contubernia; datare: epoca traianică – material tegular al cohortei II Flavia Bessorum (IDR II 607), descoperiri monetare care se încheie la 114/117, terra sigillata de la începutul sec. II; la 150 m de castru au fost identificate termele; edificiul termal a fost doar doar sondat de Ioana Bogdan Cătăniciu; dimensiuni: 21×16 m.
D. Tudor, SCIV 6, 1-2, 1955, 90-93 și fig. 3 (planul termelor); TIR L 35, 62; I. Bogdan-Cătăniciu, SCIV 25, 1974, 277-288; Tudor 1978, 297-298, 323; Beneš 1978, 18; Bogdan-Cătăniciu 1997, 45-47; Gudea 1997, 81, nr. 65; Gudea 2005, 500, nr. VII. C. 1b; Marcu 2009, 230, nr. 68; RepArgeș, 155-156, nr. 444.
Castru de piatră, având dimensiunile de 158 x 124 m, construit sub Traian, dar abandonat la începutul domniei lui Hadrian. S-a revenit la începutul sec. III, pe vremea lui Caracalla, material tegular al legiunii XI Claudia pia fidelis, respectiv Antoninianae. Se pare că a fost refăcut la începutul sec. IV. Aici a fost descoperit celebru tezaur, compus din 26 de obiecte de aur, cunoscut sub numele „Cloșca cu puii de aur”, datat la începutul sec. V. A fost cercetat, de asemenea, un edificiu termal, înconjurat cu un zid perimetral (peribolos?).
Lit. TIR L 35, 58; G. Stăicuț, Dovezi epigrafice ale prezenței legiunii XI Claudia la Pietroasele, Musaios 15, 2020, 211-238; G. Stăicuț, Pietroasele – the edifice with hypocaustum. Epigraphic evidence of legio XI Claudia. Catietele ARA (Asociația Arhitectură. Restaurare. Arheologie) 6, 2015, 91-120; Mărgineanu-Cârstoiu, M., Un balneum a Pietroasele, Caietele ARA 6, 91-120
Castrul roman de la Târgșoru Vechi, fotografie aeriană oblică.
Castrul de la Târgșoru Vechi este suprapus parțial de incinta mănăstirii și de drumul DJ 129. Dimensiunile presupuse pe baza cercetărilor recente sunt 90 × 110 m. A fost construit în epoca cuceririi Daciei și abandonat la începutul domniei lui Hadrian.
Material tegular conține stampilele legiunii XI Claudia pia fidelis și cohortei I Flavia Commagenorum. Băile, situate la aproximativ 80 metri sud-vest de colțul castrului, au fost cercetate parțial cu ocazia unor săpături de salvare.
Ortofotoplan suprapus pe imagine satelitară (Google Satellite Imagery)
Diaconu, Gh., Tîrgșor, Necropola din secolele III-IV e.n., Editura Academiei Republicii Populare Române: București, 1965; Ciupercă, B., Măgureanu, A., Anton, A., The Presence of Rome in Barbaricum: Archaeological Evidence of the Interaction between Romans and Barbarians in the Târgşoru Vechi Area, Proceedings of the 22nd International Congress of Roman Frontier Studies, Ruse, Bulgaria, September 2012; Măgureanu, A., Ciupercă, B., Constantin, C., Anton, A., The Roman Baths in Târgșoru Vechi, Caietele ARA 8, 2017, 103-114
Castrul roman de la Drajna de Sus și fortificația de la Homorâciu, fotografie aeriană oblică
Castrul Drajna de Sus (com. Drajna, jud. Prahova) a fost identificat în partea de nord-vest a localității actuale, în punctul „Grădiște”, pe un platou situat la confluența râului Drajna și a pârăului Ogretin. Cercetările arheologice au fost efectuate în două perioade distincte: Gh. Ștefan 1939-1940, respectiv M. Zahariade, începând cu anul 1992-1996, 2011-2015.
Castrul de piatră este dreptunghiular, având dimensiunile de 176 × 233 m. Incinta este construită între două ziduri de piatră – realizate în tehnică de construcție ușor diferită – amplasate la o distanță de 1,90 m (tehnica de construcție este asemănătoare incintei castrelor de la Brețcu și Hoghiz). Colțurile incintei sunt rotunjite, fiind cercetate până acum două porți. În interior, a fost identificată clădirea comandamentului (principia), respectiv o clădire situată în vecinătatea vestică (praetorium?). Materialul ceramic de construcție a fost marcat cu ștampilele al legiunilor Moesiei inferior: V Macedonica, I Italica și XIClaudiapia fidelis și al cohortei I Flavia Commagenorum.
Castrul de la Drajna de Sus (după Ștefan 1948, 116)
LiDAR DTM. Castrul Drajna și
zona așezării civile și zone de acces
Planul fortificației publicat recent reprezintă o suprapunere a unor ridicări topografice destul de schematice peste planul publicat de Gh. Ștefan. Rămân de lămurit unele elemente importante în privința organizării interne a acestuia, precum și a căilor de acces, a amplasării așezării civile ș.a.m.d. Cel mai probabil, băile și o parte din așezarea civilă erau dispuse înspre Est, în proximitatea râului Ogretin, zonă în care era asigurat accesul la apă și la materie primă pentru materialul de construcție ceramic.
Ștefan, Gh, Le camp romain de Drajna de Sus, Dacia XI-XII, 115-144; Zahariade, M., Dvorski, T., The Lower Moesian army in northern Wallachia (A.D. 101-118), București; Zahariade, M., New Thoughts on old Subjects: the Romans in the Sub Carpathian Area in A.D. 101−106. With a Hawkish Eye on the Role of the Drajna de Sus Roman Camp, În: C. C. Petolescu, M. Galinier, F. Matei Popescu (ed.), Divus Traianus. Travaux du Colloque International de DrobetaTurnu Severin, 16–17 juin 2017, București, 2018, 127-147.
Localizare: sat Sfârleanca, com. Dumbrăvești, jud. Prahova
Băile - detaliu
Castrul Mălăiești este amplasat în extremitatea sudică a unei terase situate la confluența râurilor Teleajen și Vărbilău, în punctul „La Cetate”. Situl se află astăzi în raza administrativă a satului Sfârleanca, com. Dumbrăveşti, jud. Prahova. În mediul academic acesta a intrat sub denumirea de Mălăiești, după numele comunei de care a aparținut până la reorganizarea administrativ-teritorială din anul 1968. Cercetările arheologice în castrul roman de la Mălăieşti au început la finele anilor ’30, perioadă în care colonelul topograf Constantin Zagoriţ a realizat un plan topografic detaliat al întregului areal, incluzând, printre altele fortificaţia romană şi băile. Așezarea civilă a fost semnalată pe harta lui C. Zagoriț, pe platoul situat la nord de castru, printr-o hașură corelată cu indicativul “aglomerări de ruine”.
Harta terasei dintre Teleajen și Vărbilău și castrul roman de la Moara lui Mitruș (după Zagoriț 1940,10)
Harta terasei dintre Teleajen și Vărbilău și castrul roman de la Mălăiești hillshade LiDAR
Plan castru Malaiești; interpretare (după Zagoriț 1940, 10) și prospecțiuni.
Primele cercetări arheologice sistematice au fost efectuate în anul 1954 de către Grigore Florescu și Expectatus Bujor. Începând cu anii ’60, castrul şi aşezarea romană au fost supuse unui proces îndelungat de degradare din cauza activităţilor agricole, iar în anul 1976 băile castrului sunt traversate de un şanţ pentru introducerea unei conducte magistrale de aducţiune a apei. În urma lucrărilor de plantare a unei livezi în anul 1985 au fost efectuate săpături de salvare de către Dan Lichiardopol. Cercetările arheologice recente s-au derulat între 2011-2019, fiind săpate complet băile, iar în castru, sistemul de fortificaţii și două barăci din praetentura.
Cercetările arheologice, corelate cu cele geofizice, au evidenţiat structura și configuraţia sistemului defensiv, precum și date semnficative ale organizării interne. Judecând după dimensiunile castrului (180 × 160 m), numărul mare de barăci și dimensiunile și structura acestora, în fortificație putea staționa o vexilație cuprinsă între 600 și 800 soldați. Numele trupei rămâne necunoscut. Băile se află pe terasa inferioară, lăngă platoul pe care a fost construit castrul. Cercetarea lor arheologică a fost realizată exhaustiv între anii 2012-2015. Clădirea a fost construită după un modelul băilor bloc, cu două rânduri de încăperi, fiind identificate: apodyterium (vestiarul), frigidarium (bazinul cu apă rece), tepidarium (bazinul cu apă caldă), caldarium (bazinul cu apă caldă), laconium sau sudatorium (baia de aburi/saună).
Fotografie aeriană oblică
Băile - ortofotoplan aerian
Rezultatele cercetările arheologice recente sunt în curs de publicare în formă monografică, unele dintre rezultate fiind publicate în articole tematice, după cum se poate urmări și în bibliografia indicată mai jos.
Zagoriț, C. 1940. Castrul roman de la Mălăeşti şi cetatea dacă de la V. Humei din judeţul Prahova. Ploiești: Progresul Grafic: 17-22; Florescu, G. and Bujor, E. 1955. Săpăturile arheologice de la Mălăieşti. Studii şi Cercetări Istorie Veche 6: 271–279; Țentea, O. and Matei-Popescu, F. 2015. Why there? The preliminaries of constructing the Roman Frontier in South-East Dacia. Acta Musei Napocensis 52/1: 109-130; Țentea, O., Popa, A. and Cîmpeanu A. 2018. Mălăiești. A trajanic fort in Muntenia – the results of recent magnetometric surveys, Acta Musei Napocensis 55, I: 227–240; Țentea, O. 2018. Baths and bathing in Dacia under Trajan, in: C.S. Sommer, and S. Matešić (eds) LIMES XXIII: Proceedings of the 23rd Congress on Roman Frontier Studies Ingolstadt 2015: 134-138. Mainz: Nünnerich-Asmus Verlag; Angheluță, L., Țentea, O., Ghervase, L., Cortea, I., Dinu, M., Ratoiu, L. and Pârâu, A. 2022. Integrated multi-analytical study of the bronze vessel from Mălăiești Roman fort. Journal of Ancient History and Archaeology 9.1: 185-198, DOI: 10.14795/j.v9i1.743 ; Mustață, S. and Țentea, O. 2022. The Roman metal vessels from Mălăiești Roman fort. In: V. Bârcă, S. Mustață, V.-A. Lăzărescu, V. Rusu-Bolindeț, D. Matei (eds.), Faber. Studies in Honour of Sorin Cociș at his 65th Anniversary, Cluj-Napoca 2022.
50 de castre de pe frontierele romane din România este un grupaj care reunește, cu ocazia aniversării de 50 de ani de activitate a MNIR, castre dispuse de-a lungul frontierei dunănere, între Durostorum și vărsarea fluviului în Marea Neagră, de-a lungul liniei alutane (între Hoghiz și confluența cu Dunărea), respectiv de pe teritoriul Munteniei, construite în timpul împăratului Traian.
Documentarea acestora a fost realizată în cadrul Programului Național Limes, care are ca obiectiv includerea fortificațiilor romane din România pe Lista patrimoniului Mondial UNESCO. Castrele selectate fac parte din sectorul sudic, coordonat de MNIR.
Prin această incursiune sperăm să arătăm că arheologia și cercetarea științifică, în general, sunt foarte valoroase și merită atenția și sprijinul tuturor!
Frontierele romane de pe teritoriul Daciei
Frontiera romană din Dobrogea
Spațiul Dunării de Jos a intrat în atenția Imperiului Roman odată cu formarea provinciei Moesia la începutul domniei lui Tiberius. Pas cu pas, unitățile militare romane s-au deplasat spre est, înglobând întreaga frontieră a Dunării de Jos. Inițial punctele cele mai estice controlate direct s-au situat în zona viitoarei provincii Moesia superior și, odată cu transformarea regatului tracic al odrysilor în provincie romană în jurul anului 46 p. Chr., legiunile și trupele auxiliare au fost mutate spre est, mai întâi la Oescus și apoi la Novae.
Provincia Dacia inferior cuprindea teritoriul dintre râurile Jiu şi Olt, precum şi sud-estul Transilvaniei. În fruntea provinciei se afla un procurator, având în vedere faptul că în provincie staţionau doar trupe auxiliare. Graniţa provinciei a fost stabilită de-a lungul Oltului, unde au fost construite castre de mici dimensiuni pe timpul lui Hadrian şi Antoninus Pius.
Demersul nostru se dorește o trecere în revistă a stadiului cercetărilor frontierelor provinciei Dacia Inferior. Prezentăm aici castrele de pe cursul mijlociu și inferior al Oltului, denumit de Gr. Tocilescu limes alutanus.
Descoperirea castrelor din nord-vestul Munteniei a oferit prilejul unor cercetări semnificative asupra impactului armatelor romane într-un teritoriu recent cucerit. Întrucât aceste fortificații au fost părăsite după doar câțiva ani de funcționare, cercetarea lor oferă posibilitatea reconstituirii în detaliu a unei perioade istorice bine conturate, practic o secvență istorică.
În cursul unor cercetări recente au apărut informații arheologice noi, care au făcut oportună revenirea asupra unor discuții referitoare la fortificații romane cu caracter temporar din Muntenia, teritoriu aflat între provinciile Moesia Inferior și Dacia.
Localizarea fortificațiilor, poză declasificată satelit Corona 1968 (1103-1058 Fore; May 05, 1968_Center for Advanced Spatial Technologies, University of Arkansas/U.S. Geological Survey)
În vecinătatea satului Islaz, au fost semnalate trei castre, două amplasate în proximitatea Dunării și unul pe malul Oltului. Unul este complet distrus de Dunăre.
Dintre acestea, unul cu incinta din piatră a fost menționat în punctul „Cetatea Racoviţa”, situat la Nord-Est de localitatea actuală, într-o zonă mlăștinoasă a pârâului Racoviţa, care se varsă în Olt. Denumirea Islaz-Racovița vine de la pârâul aflat în apropiere.
Se păstra doar colțul de Nord-Vest (75 × 105 m), prevăzut cu val și șanț de apărare. Au fost identificate cărămizi romane și fragmente ceramice. Ar putea data din epoca traianică, dar lipsesc elemente certe. Nu mai sunt urme vizibile la suprafață, fortificația fiind distrusă aproape integral de eroziune și de cimitirul satului.
Castrele de la Islaz (Tudor 1978, 266, fig. 68/3)
Castrele de la Islaz Racovița (A) și Islaz Vedea (B) (Tudor 1978, 278, fig. 75/1-2)
Islaz-Racovița, localizarea sitului (A).
O fortificație a fost semnalată în punctul „Cetatea Verdea”, situat la Sud-Vest de Izlaz, pe o insulă a Dunării, în apropierea vărsării Oltului în Dunăre. Denumirea Vedea (sau Verdea) vine de la fosta insulă Verdea, formată de cursul Dunării (păstrată pe planurile directoare de tragere). Fortificația era situată la aproximativ un km Nord de această insulă (fig. 24.2.b. –galben; fig. 24.5). A fost puternic afectată de cursul râului, fiind în mare parte distrusă. În anul 1876, au fost făcute anumite observații de A. T. Laurian, când erau vizibile trei șanțuri și trei valuri, care conturau un castru cu dimensiunile de 120 × 340 m. La acea dată au fost menționate descoperirile unor sarcofage de piatră și ale unor monede datate în timpul lui Septimius Severus, precum și un sestertius datat în perioada lui Traian.
În anul 1977, au fost efectuate câteva sondaje în care au fost descoperite structuri care se pot atribui așezării civile romane. Ioana Bogdan-Cătăniciu presupunea că aceste castru a fost construit în perioada lui Hadrianus.
A treia fortificație semnalată de Laurian și Bolliac (95 × 122 m), punct din care a fost extrasă multă cărămidă romană, a fost complet distrusă. Este posibil să fie vorba de punctul Islaz-Ostrovu (fig. 24.2.c. – verde). Pe planurile directoare de tragere figurează sub denumirea Ostrovul Verde /Ostrovul Calnovăț.
Islaz-Vedea, localizarea sitului (B)
Islaz-Ostrovu, localizarea sitului (C)
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Tudor 1978, 279; Cătăniciu 1981, 30; Vlădescu 1983, 81, nr. 6; Vlădescu 1986, 29-30; Gudea 1997, 82, nr. 67; Gudea 2005, 492, nr. VII. B. 1; Dudău 2006, 116; Marcu 2009, 212, nr. 56.
Localizare: Com. Tia Mare, jud. Olt (RAN: 129479.01)
Fotografie oblică aeriană, vedere dinspre nord-vest (iulie 2010).
Un posibil castru auxiliar a fost semnalat la Est de satul actual, pe malul drept al Oltului. Aici a fost presupusă existența unei mici fortificații de piatră (30×30 m). De asemenea, în punctul „Rovină”, au fost semnalate elemente de zidărie, ţigle, cărămizi, gropi cu zgură, terra sigillata și ceramică provincială.
În anul 1977, C. M. Vlădescu și N. Moghior au făcut sondaje în trei puncte în care putea fi identificat un castru. Rezultatele acestora au semnalat artefacte databile în perioada romană, dar nu și structuri constructive relevante.
Localizarea sitului
Localizarea sitului, fotografie declasificată satelit Corona 1968 (1103-1058 Fore; May 05, 1968_Center for Advanced Spatial Technologies, University of Arkansas/U.S. Geological Survey).
Fotografie oblică aeriană, vedere dinspre nord-est (iulie 2010).
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Vlădescu, C.M., Maghiar, N. 1978. Notă asupra sondajelor la Tia Mare, jud. Olt. Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară 11: 167-171; Tudor 1978, 301; Bogdan-Cătăniciu 1997, 62; Gudea 1997, 83, nr. 68; Gudea 2005, 122, nr. 7; Marcu 2009, 243, nr. 73.
Fotografie aeriană oblică , vedere dinspre vest (iulie 2010)
Castrul este situat în zona centrală a satului actual, în punctul Cetate, fiind suprapus în cea mai mare parte de clădirile moderne. Cercetările arheologice (D. Tudor, Gh. Popilian, O. Toropu 1960- 1985) au evidențiat trei faze constructive.
În prima fază, castrul avea plan dreptunghiular (169×190 m), fiind apărat de o palisadă de lemn și poate data din perioada traianică. În interior au fost identificate străzile principale, principia şi șase barăci de lemn. Trupele atestate sunt ala Hispanorum (120 – 126); ala Claudia (Gallorum); cohors I Flavia Commagenorum (IDR II 528); CIB (IDR II 527), probabil cohors I Brittonum/Britannica sau cohors I Bracaraugustanorum. De asemenea sunt atestate ștampile cu numele legiunilor XIII Gemina, V Macedonica şi XI Claudia p. f.
Localizarea sitului și a băilor
Localizarea sitului, fotografie declasificată satelit Corona 1965 (1026-2088 Aft; Nov 03, 1965_Center for Advanced Spatial Technologies, University of Arkansas/U.S. Geological Survey)
Planul castrului de la Slăveni (Tudor et al. 2011, 143, fig. 88)
Castrul de piatră avea aceleași dimensiuni și orientare cu fortificația anterioară, pe care o suprapune, fiind înconjurat de trei șanțuri. Turnurile de colț sunt trapezoidale, iar turnurile de poartă sunt dreptunghiulare, ușor ieșite în exterior. În interior au fost identificate principia (37 × 43 m), două clădiri, din care un horreum, în latus sinistrum, respectiv o clădire dreptunghiulară în latus dextrum. În praetentura au fost identificate șase barăci. Castrul de piatră a fost construit în 205 p. Chr. (IDR II 496 sau numai porta praetoria). Trupa aflată în garnizoană a fost ala I Hispanorum, atestată prin inscripții şi material tegular. Ștampile atestă numerus Syrorum (NS) şi numerus singularium (NSING) – ar putea însă ca ambele ștampile să se refere la numerus singularium (prezența acestei unități la Slăveni ar fi problematică, întrucât procuratorul Daciei Inferior a staționat cel mai probabil la Romula-Malva).
A treia fază reprezintă o etapă de reparații din timpul lui Philippus Arabs, atestată la principalele clădiri. Castrul a fost distrus pe la mijlocul sec. III p. Chr. după cum indică descoperirea unui tezaur monetar ascuns probabil în contextul atacurilor din 247 p. Chr.
În jurul fortificației s-a dezvoltat o așezare importantă în care au fost identificate termele și un Mithraeum.
Rezultatele cercetărilor arheologice au fost reunite într-un volum în urmă cu un deceniu.
Planul castrului și al thermelor (Tudor et al. 2011, 143, fig. 88) suprapus pe ortofotoplan Google Earth
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Tocilescu 1900, 120; Christescu 1937, 199-200; TIR L 35, 67-68; Tudor 1968, 357-358; D. Tudor, Historica 1, 1970, 67-83; D. Tudor, Apulum 11, 1973, 117-128; D. Tudor, Drobeta 1, 1974, 47-53; Gh. Popilian, Oltenia 1, 1974, 75-82; D. Tudor, Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară 7-8, 1974-1975, 13-22; Tudor 1978, 301-307; O. Toropu, Drobeta 3, 1978, 62-68; Vlădescu 1983, 82-85, nr. 7; Vlădescu 1986, 30-34; Bogdan-Cătăniciu 1997, 62-64; Gudea 1997, 83-85, nr. 69; Gudea 2005, 492-493, nr. VII. B. 2; Dudău 2006, 63, nr. 5; 72-73, nr. 21-22; 134-135; Marcu 2009, 231-243, nr. 71; Tudor, Popilian, Gudea, Bondoc 2011.
Fotografie oblică aeriană, vedere dinspre est (iulie 2010)
Municipium (Aelium?) Romulensium Malvensium? / colonia Romula
Așezarea civilă de la Romula a devenit municipium pe timpul lui Hadrian, fiind apoi atestată colonia Romulensium pe timpul lui Philippus Arabs, în anul 248 p. Chr., când zidurile orașului au fost reconstruite manu militari (CIL III 8031 = ILS 510 = IDR II 324), folosindu-se Bauvexillationen din legiunile XXII Primigeniap. f. din Germania superior (AE 1940, 13 = IDR II 325; AE 1940, 14 = IDR II 326) și VII Claudia p. f. din Moesia superior (AE 1939, 28 = IDR II 327; CIL III 8047 = IDR II 328). Ambele legiunii fuseseră probabil implicate în respingerea atacului carpic din anul 247 p. Chr.
Localizarea sitului
Planul fortificațiilor de la Romula (Marsigli 1726, II, fig. XL)
Planul fortificațiilor de la Romula (Tudor 1978, 179, fig. 2).
Un complex cu urmele mai multor instalaţii militare romane; apăra drumul roman de-a lungul Oltului şi un important pas de trecere al râului; cele trei presupuse instalaţii militare romane sunt situate în centrul satului actual, în punctele „Dealul Morii” la SE (C); „Biserica Veche” la N (B) şi „Cetate” la V (A); toate aceste puncte sunt suprapuse de clădiri moderne (unii cercetători susţin existenţa doar a două fortificaţii); cercetări: D. Tudor, Cr. M. Vlădescu 1968-1976; castru auxiliar B, plan pătrat 100×100 m; castru auxiliar A, plan dreptunghiular, 182×216 m; au fost evidenţiate două faze de construcţie: 1. castru de lemn şi pământ; val de 7 m lăţime şi 1,85 m înălţime; şanţ cu o deschidere de 6-7 m şi o adâncime de 2,50 m; 2. castru de piatră , zid de cărămidă de 1,95 m grosime, ridicat în timpul lui Hadrian; castru auxiliar C, plan dreptunghiular; material tegular al legiunilor XI Claudia p. f., V Macedonica; legiunile VII Claudia Philippiana (IDR II 327; ILD 136) şi XXII Primigenia Philippiana (IDR II 326; ILD 135); material tegular al numerus Syrorum Malvensium şi al cohortei I Flavia Commagenorum (IDR II 382); o unitate […]I SAG, încă neidentificată (vezi cohors I sagittariorum de la Drobeta), apare pe un fragment de ţiglă (ILD 140); întregul complex militar a început să funcţioneze în vremea lui Traian şi a durat până la jum. sec. III sau chiar până la părăsirea provinciei.
Planul fortificațiilor de la Romula (Tudor 1978, 179, fig. 2) suprapus pe ortofotoplan Google Earth.
Fotografie oblică aeriană, vedere dinspre est (iulie 2010)
Ortofotoplan aerian
Model digital al terenului
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Tocilescu 1900, 94-96; Christescu 1937, 199-200; D. Tudor, Romula, Bucureşti, 1968; TIR L 35, 62; Tudor 1968, 342-356; D. Benea, Oltenia 1, 1974, 69-74; Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru-Bordea, Limes XI, 353-361; Tudor 1978, 297, nr. 38; M. P. Speidel, ZPE 30, 1978, 119-120; Cr. M. Vlădescu, SCIVA 32, 1981, 195-204; idem, Muzeul Naţional 6, 1982, 123-131; Vlădescu 1983, 85-88, nr. 8; Vlădescu 1986, 34-40; Mărgărit-Tătulea 1994; Bogdan-Cătăniciu 1997, 64-66; Gudea 1997, 85-86, nr. 70; Gudea 2005, 493-494, nr. VII. B. 3; Dudău 2006, 130; Marcu 2009, 228-229, nr. 66.
Petolescu 2011, 99-102, nr. 12 și 106-108 (Malva, localizată de Petolescu la Cioroiu Nou, unde este însă până acum identificată doar o statio); Ardevan 1998, 29-33; Piso 2005, 51-59.
Suprapunerea planului (Tudor 1978, 258, fig. 79/3) pe ortofotoplan Google Earth.
Castrul a fost construit pe un bot de deal situat la 20 m deasupra luncii Oltului, între Piatra Olt și Enoșești, în punctul demunumit în a doua parte a secolului XIX, „Cetatea lui Traian”. În cea mai mare parte a fost distrus în timpul construirii căii ferate Slatina –Piatra Olt din anul 1872. Câteva sondaje au fost făcute de de Butculescu în anul 1881. Alte sondaje au fost efectuate de Cr. M. Vlădescu și Gh. Poenaru-Bordea în anul 1976. Pe baza acestor cercetări a fost presupusă existenţa a două faze: Primul castru de lemn și pământ a fost probabil construit în timpul lui Traian (ştampilă cohors I Flavia Commagenorum – IDR II 551, respectiv ştampilă cohors I Thracum – AE 1989, 630). A doua fortificație pare să fi fost construită din piatră și cărămidă.
Localizarea sitului
La Vest de castru au fost identificate urmele unei aşezări civile, un posibil vicus militar; tezaur monetar, descoperit în interiorul castrului în anul 1913, compus din 152 de denarii (Domitian – Caracalla), așezați într-un vas de lut.
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
TIR L 35, 16; Tudor 1968, 264-265; Tudor 1978, 258, 287 fig. 79/3; Vlădescu, C. M. și Poenaru Bordea, Gh. 1978, Cercetări arheologice în castrul roman de la Acidava, satul Enoșești, comuna Piatra Olt, județul Olt, Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară 11: 137-142; Vlădescu 1983, 89-90, nr. 9; Gh. Popilian, I. Ciucă, Dacia, N.S. 30, 1986, 167-172; A. Barnea, I. Ciucă, SCIVA 40, 2, 1989, 147-150; Gudea 1997, 86-87, nr. 71; Bogdan-Cătăniciu, I. 1997, 66-67; Petolescu 2002, 121-122; Gudea 2005, 494, nr. VII. B. 4; Dudău 2006, 64, nr. 7; 110; Marcu 2009, 205, nr. 49; Botiș, F-O., 2020. Some remarks on the pottery workshops areas in the military vicus at Acidava-Enoșești Roman Fort, Revista CICSA 6, 79-96.
Un posibil castru auxiliar de pământ, situat la E de localitatea actuală, pe malul drept al râului a fost semnalat de Gr. Tocilescu. Săpături arheologice de salvare au fost făcute de Ioana Bogdan-Cătăniciu în anul 1975. Dintre descoperirile arheologice cele mai relevante amintim o ştampilă cohortei III Gallorum (IDR II 555), precum un tezaur monetar, a cărei descoperire a fost localizată într-un presupus turnul de nord-vestiv al castrului, sub un strat de arsură. Ceea ce dintr-un prim sondaj părea un zid de incintă s-a dovedit a fi colțul unei clădiri cu absidă aparținând unui edificiu cu încălzire cu hipocaust. Este posibil ca o fortificație să fi funcționat în vecinătatea zonei sondate!
Planul sitului (Gudea 1997, 88, nr. 73)
Drăgășani, cart. Momotești (Rusidava ?)
Localizare: jud. Olt
Fortificația care corespunzătoare toponimului Rusidava a fost localizată la Momotești, astăzi cartier al orașului Drăgășani. Cercetătorii D. Tudor și Cr. M. Vlădescu, au acceptat cu unele rezerve această localizare în cartierul Momotești, la 250 m Est de șoseaua națională și la un kilometru spre Vest de Olt. Săpăturile unor amatori locali au dus la descoperirea unor urme romane constând în fundații de ziduri, cărămizi, una cu ștampilă (IDR II 554), tuburi de canalizare și diverse artefacte databile în epoca romană. Urmele drumului au fost semnalate de Dumitru Tudor la nord de presupusul castru, așezarea civilă.
Urmele oricăror urme de locuire romană au dispărut între timp de pe teritoriul acestei localități.
Localizarea presupusă a sitului
Localizarea presupusă a sitului (Tudor 1978, 316, fig. 92/4).
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
TIR L 35, 47; Mitrea, B. 1965. Descoperiri recente şi mai vechi de monede antice şi bizantine în Republica. Socialistă România, SCIV 16, 3: 605–618 (p. 614); Tudor 1968, 290-291; I. Bogdan-Cătăniciu, Limes XI, 336; Tudor 1978, 286-287, nr. 29; Vlădescu 1983, 90, nr. 11; Vlădescu 1986, 42-43, 116 n. 183; Gudea 1997, 87-88, nr. 73; Petolescu 2002, 106; Dudău 2006, 70, nr. 18; 116; Marcu 2009, 212, nr. 55.
Tudor 1978, 298. I. M. Ciucă, B. Predescu, I. D. Ciucă, Priorități istorice oltene și romănățene, Parohia Câmpu-Mare, județul Olt, 2005, 47-50.
Fotografie aeriană oblică, vedere dinspre nord-vest (octombrie 2020)
Existența unui castru de dimensiuni mici, 60×60 m (burgus?), a fost presupusă de D. Tudor în punctul “Conacul Boroneasa”. Punctul este situat la Sud de fostul sat Stolniceni, pe teritoriul actual al municipiuli Râmnicu Vâlcea, pe o terasă înaltă, pe malul drept al râului.
Informaţiile epigrafice atestă despre activitatea cohortelor I Hispanorum (papirul Hunt), I Brittonum (IDR II 560, CORSMB – I Nerviana Pacensis milliaria Brittonum), II Flavia Bessorum (IDR II 561-562). De asemenea, a fost atestat material ceramic ștampilat al celor trei legiuni ale Moesiei inferior (V Macedonica, I Italica, XI Claudia), precum și numeroase ștampile P(edites) S(ingulares) legati Augusti pro praetore Moesiae inferioris (85 de piese).
Localizarea sitului
Localizarea sitului, poză declasificată satelit Corona 1966 (1036-2139 Fore; Aug 18, 1966_Center for Advanced Spatial Technologies, University of Arkansas/U.S. Geological Survey).
În cursul săpăturilor în vicus-ul militar, efectuate de Gh. Bichir au fost descoperite urmele unei așezări civile importante, dar ipoteza existenței unei fortificații nu a putut fi confirmată. În cursul acestor săpături a fost săpată una dintre cele mai mari și bine păstrate clădiri din Dacia inferior. Aceasta cuprindea numeroase camere cu elemente specifice îmbăierii, care au apartinut fie unei băi foarte mari, fie unei clădiri impresionante care avea integrată și o baie.
Fotografie aeriană oblică, vedere dinspre sud-est (octombrie 2020)
Pe baza fotografiilor aeriene, Ioana Bogdan-Cătăniciu a identificat amplenta unui amphitheatrum castrense. Oricum dimensiunile reduse ale fortificației presupuse ar fi fost neobișnuite pentru o prezență militară masivă, mai ales în epoca traianică. Fortificația din primii ani ai cuceririi romane este posibil să fie în apropierea fortificației dacice de la Ocnele Mari.
Ortofotoplan aerian
Model digital umbrit (hillshade)
Suprapunerea planului băilor (Bichir et al. 1992, 257, fig. 1) pe modelul digital al terenului
Bazându-se pe pe dovezile epigrafice, D. Tudor a dezvoltat teoria conform căreia sediul guvernatorului Moesia Inferior a fost așezat în această zonă atunci între cele două campanii dacice ale lui Traian. Întrucât săparile au fost efectuate în principal de către echipele de salvare în mare grabă, iar într-o parte situl a fost distrus de construcții moderne, nu au putut fi obținute detalii semnificative pentru nivelurile romane timpurii.
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
TIR L 35, 68-69; Tudor 1968, 311; Tudor 1978, 214-217, nr. 5, 270, nr. 8; Vlădescu 1983, 90-91, nr. 12; Gh. Bichir, P. Bardaşu, MCA Braşov, 1983, 336-343 (aşezarea civilă, terme); Gh. Bichir, Thraco-Dacica 6, 1985, 93-104 (terme); Gh. Bichir, A. Sion, P. Bardaşu, MCA Ploieşti, 1992, 255-268; Gudea 1997, 88-89, nr. 74; Gudea 2005, 495, nr. VII. B. 5; Marcu 2009, 242-243, nr. 72.
Fotografie aeriană oblică, vedere dinspre sud-est (noiembrie 2020)
Fortificația este situat la Sud de localitatea actuală, în punctul Cetate, pe o terasă înaltă, în apropiere de vărsarea pârâului Trantul în Olt. Astăzi acoperit de construcții moderne, fiind vizibilă doar o parte din latura estică, zonă în care s-au făcut săpături de salvare (D. Tudor, H. Nubar, P. Purcărescu 1966; Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru-Bordea 1983-1985). Săpăturile arheologice au evidenţiat două faze: castrul de pământ, presupus de epoca traianică, respectiv castrul de piatră. Dimensiuni laturii de Est nu au putut fi precizate, păstrându-se pe o lungime de 69,60 m. Zid de piatră, realizat în tehnica opus incertum avea o gosime de 1,50 m. Pe această latură au fost semnalate cu două şanţuri de apărare, respectiv turnuri de curtină, de formă patrulateră, ieşite uşor în afară. În interior s-au fost descoperit urme de la barăci de lemn. Pe baza observațiilor referitoare la arhitectura fortificaţiei şi la artefactele descoperite s-a presupus construirea castrului de piatră în epoca lui Hadrian. A fost descoperită ştampilă a cohortei I Hispanorum (AE 1995, 1305), care ar putea data din epoca lui Traian sau Hadrian.
Localizarea sitului
Planul săpăturilor arheologice (Tudor et al. 1970, 246, fig. 1)
Planul incintei de est (Bogdan-Cătăniciu 1997, fig. 35)
Pe baza modelului digital al terenului (fig. 16.7) am încercat o reconstituire a formei și dimensiunilor fortificației, dar ipoteza noastră de lucru are un mare grad de probabilitate (fig. 16.8).
Fotografie aeriană oblică, vedere dinspre vest (noiembrie 2020)
Ortofotoplan aerian
Model digital umbrit (hillshade)
Suprapunerea planului incintei de est (Bogdan-Cătăniciu 1997, fig. 35) pe modelul digital al terenului
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
D. Tudor, H. Nubar, P. Purcărescu, MCA 9, 1970, 245-250; TIR L 35, 66; Tudor 1968, 272-273; Tudor 1978, 271, nr. 11; Vlădescu 1983, 91-92, nr. 13; Vlădescu 1986, 43-46; Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru-Bordea, MCA Ploieşti, 1992, 223-229; R. Avram, D. Avasiloaiei, SCIVA 46, 1995, 193-195; Gudea 1997, 89-90, nr. 75; Petolescu 2002, 110; Gudea 2005, 496, nr. VII. B. 6; Marcu 2009, 230-231, nr. 69.
Fotografie aeriană oblică, vedere dinspre sud-est (noiembrie 2020)
La Jiblea a fost presupusă existența unei fortificații romane, însă ipoteza nu aputut fi validată în lipsa unor cercetări extinse. Arealul este situat la Sud de Jublea Veche și la Est de Jiblea Nouă, astăzi componente ale orașului Călimănești. în vecinătatea confluenței Seaca.
În acest areal se bifurcă drumul care intra spre Nord în primul defileu al Oltului cu cel care ocolea spre Est masivul Cozia, de-a lungul căuruia au fost amplasate castrele de la Răcinești, Pripoare (?), Titești.
D. Tudor presupunea existența unei fortificații în punctul Gaitini, un dreptunghi de 60 x 100 pași, cu val și șanț, văzut cu claritate la 100 m vest de traseul drumului roman (Tudor 1968, 293, fig. 73/2). Același autor susținea un deceniu mai târziu (Tudor 1978, 281) presupusul castru roman este în realitate o fortificație de pământ (medievală?).
Localizarea presupusă a fortificației
Model digital umbrit (hillshade)
Modelul digital al terenului
Pe baza reperelor prezentate, am realizat recunoașteri la fața locului, care nu s-au concretizat cu rezultate mai concludente. Putem presupune localizarea fortificației la care făcea referire D. Tudor (fig. 15.2-15.4). Este necesară colactarea unor informații suplimentare pentru a definitiva localizarea.
Văratica
Localizare: Brezoi, jud. Vâlcea (pl. II)
Turnul de la Văratica era amplasat pe malul stâng al Oltului, în apropierea confluenței dintre Lotru și Olt, pe un platou înalt de circa 20—30 m, aflat la Sud de biserica satului. Fortificația era situată între Racovița (12 km) și Călimănești (16 km), având rolul de a supraveghea valea Oltului într-un punct intermediar, situat la confluența cu un afluent. Astăzi este acoperit de construcții moderne.
Turnul are forma pătrată, cu latura de 10 m și are ziduri de piatră, groase de 1,10 m, păstrate pe o înălțime maximă de 1,60 m (fig. 60). Fundația a fost construită din pietre de râu și pietre de carieră legate cu mortar.
Localizarea presupusă a turnului de la Văratica
Pe baza materialul arheologic descoperit s-a putut argumenta funcționarea clădirii pe durata secolului III p. Chr.
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Fotografie aeriană oblică, vedere dinspre sud-est (5 iulie 2010)
Castrul avea o formă pătrată (60,40 m x 46,40/41,40 partial), având porta praetoria către Est, anume către drum.
Primele ştiri despre ruinele castrului datează din 1888, prilej cu care s-au descoperit ce două inscripţii. Ulterior amatorii de antichităţi au distrus o parte ruine. În anii 1891 şi 1892 P. Polonic a săpat în întregime termele şi parţial castrul (laturile de Est, de Nord si câteva sondaje în interior). Rapoartele de săpătură şi schiţele întocmite de Polonic s-au păstrat numai parțial în manuscrisul Tocilescu (Biblioteca Academiei R.S.R., vol. 5 133, p. 95-104 cf. Tudor 1942: 143). Între anii 1897–1902, castrul a fost parțial acoperit ca urmare a construirii căii ferate Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului, prilej cu care băile, partial afectate de cursul Oltului, au dispărut în întregime.
Săpăturile arheologice au fost realuate între anii 1967 – 1970, respectiv 1978. Acestea s-au concentrate în partea vestică a castrului, unde a fost dezafectată calea ferată construită în urmă cu șapte decenii în vederea mutării la o cotă superioară pentru a face loc amenajării barajului (Poenaru-Bordea, Gh., Vlădescu, C. M., 1979, Săpăturile de salvare de la castrul Arutela din 1978, MCA, 13, p. 235).
Localizarea sitului și a turnului de pe piscul lui Teofil
Planul castrului - Gr. Tocilescu (Tudor 1942, 144, fig. 1)
Planul castrului - Poenaru-Bordea și Vlădescu 1974, 248, fig. 2
Planul băilor de la Arutela realizat de Gr. Tocilescu (Tudor 1942, 146, fig. 3)
Castru de piatră avea colțurile rotunjite și dimensiunile de 60,80×60,80 m (?), porta praetoria pe latura de N; zid cu o grosime de 1,60 m lucrat în tehnica opus incertum; turnuri de colț de formă trapezoidală, ușor ieșite în exterior. Portae principales nu au fost prevăzute cu turnuri; în interior au fost identificate principalele drumuri; principia sunt parțial distruse; în praetentura a fost identificat un horreum, și o altă construcție dreptunghiulară, 20×9 m, a cărei funcționaliate nu a putut fi stabilită.
Două inscripții de construcție din anul 138 p. Chr. atestă Suri sagittarii (CIL III 13793 = IDR II 575; CIL III 13794 = IDR II 576). Pe un mic fragment de bronz a fost atestat un librarius cohortis I Hispanorum (CIL III 12602 = IDR II 582). De asemenea, a fost atestată o ștampilă a legiunii V Macedonica (IDR II 579).
“Masa lui Traian” (Tudor 1978, 51, fig. 3)
Vedere spre “Masa lui Traian” și vechea cale ferată. Perspectivă dinspre sud-est (ilustrată, 1909 – ipostază similară https://www.europeana.eu/en/item/2058616/omeka_items_show_1738)
Fortificația este restaurată, iar parte din clădirile păstrate pot fi vizitate. Porta praetoria este este reconstituită pe baza unor presupuneri ipotetice avanasate de colectivul de cercetare din deceniul opt al secolului trecut, fiind prima tentative de acest fel din România.
Rambleul căii ferate de la sf. sec XIX (se poate observa în vederile din această perioadă) trecea printre „Masa lui Traian” la Vest (azi inundată) și Vârful lui Teofil la Est. Această porțiune fusese inundată în momentul în care barajul Turnu a fost dat în folosință (1982). Noua cale ferată a fost mutată pe o terasă superioară, în funcțiune și astăzi.
Localizarea castrului: a. fotografie declasificată satelit Corona 1968 (1104-2155Aft; Aug 17 1968_Center for Advanced Spatial Technologies, University of Arkansas/U.S. Geological Survey; b. localizarea castrului pe harta topografică militară 1970-198;
Localizarea castrului: c. Imagine satelitară Google Earth 2021; d. suprapunerea modelului digital al terenului pe Imagine satelitară Google Earth 2021
Pe linia stâncii numită „Masa lui Traian” (care altădată făcea corp comun cu masivul muntos, rămasă izolată prin spargerea rocii pentru montarea căii ferate), pe prima creastă mai înaltă, de la vest spre est către vîrful muntelui Cozia, se află piscul lui Teofil, pe platoul căruia a funcțioat un turn de observație roman (Vlădescu 1986, 60). Drumul roman se vedea tăiat mai mult în stâncă la intrarea în defileu, trecând pe lângă “masa lui Traian” (Tocilescu 1896: 105)
O construcție importantă o reprezintă băile. Cea mai bună desciere a localizării bailor romane i se datorează lui Dumitru Tudor. Băile romane erau situate tot pe malul stâng al Oltului (între Cozia şi Piscul Turnului, la o mică depărtare de Masa lui Traian şi alături de drumul roman (Tudor 1942: 145).
Ortofotoplan aerian
Suprapunerea planurilor castrului (Poenaru-Bordea și Vlădescu 1974, 248, fig. 2) pe modelul digital al terenului
După o altă vagă indicație a lui Tocilescu termele ar fi fost chiar în castru: (Tocilescu, Arch. epigr. Mitth., 1891, p. 13.). Pe un plan al lui Polonic, care corespunde planului băilor lui Tocilescu (11.2), topograful notase „Clădirea din mijlocul Cet. rom. de la Bivolari (Mân. Cozia) (13.3)”. Informația a fost preluată în Marele Dictionar Geografic al României …., și explicată de D. Tudor în prima ediție a cărții Oltenia romană (Tudor 1942: 145, nota 2). În mai multe publicații mai recente se perpetuează informații confuze privind amplasarea acestui edificiu. Observaţiile privitoare la terme au fost publicate integral şi adnotate.
Cursul Oltului în anii 1968 și 2021 în zona actualului baraj Turnu suprapunere pe Imagine satelitară Google Earth 2021
Cursul Oltului în anii 1968 și 2021 în zona actualului baraj Turnu, suport QGIS
Turnul (Arutelei) de pePiscul lui Teofil (pl. II) trebuie amintit într-o mențiune aparte. Este localizat la aproximativ 900-1000 m nord față de actualul castru Arutela, în dreptul stâncii numită „Masa lui Traian” (care altădată făcea corp comun cu masivul muntos, dar a rămas izolată prin spargerea rocii pentru montarea căii ferate), pe prima creastă mai înaltă, de la vest spre est către vârful muntelui Cozia. Pe “Piscul lui Teofil” a fost realizat un mic platoul pe care s-au descoperit fundațiile unui turn confirmat prin săpături arheologice. Forma este ușor atipică, reprezentând treisfert de cerc, cu partea dreaptă către Est (Vlădescu 1986, 61 fig. 52-53). În interior a fost identificată o substrucție din mortar, conținând fragmente de cărămizi. Fiind la o înălțime considerabilă, turnul putea asigura o vizibilitate deosebită, atât pe cursul defileului către Rădăcinești, anume cu Văratica (nr. 13) sau către alte turnuri de semnalizare din aval.
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Tocilescu 1896, 103-105; Tocilescu 1900, 135; Christescu 1937, 199; TIR L 35, 27; Tudor, D. 1942. Castra Daciae Inferioris IV: Castrul și băile romane de la Bivolari pe Olt. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice 35 fasc. 113/114: 143-149; Tudor 1968, 371; Tudor, D. 1969. Le camp romain d’Arutela, in: J. Bibauw (éd.), Hommages à Marcel Renard. II. Histoire, histoire des religions, épigraphie. Latomus 102, Bruxelles: 579-585; Poenaru-Bordea, Gh., Vlădescu, C. M. 1969, Date noi în legătură cu castrul Arutela, Studii și Cercetări de Istorie Veche 20, 1: 101-111; Tudor, D., Poenaru-Bordea, Gh. și Vlădescu, C.M. 1969. Rezultatele primelor două campanii de săpături arheologice (1967 – 1968) în castrul roman din Poiana Bivolari, oraşul Călimăneşti, Arutela, I, II. Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară 2-3: 8-45; Tudor, D., Vlădescu, C. M., Poenaru Bordea, Gh. 1973. Arutela III-IV, Observaţii asupra campanii arheologice din 1969-1970, Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară 6, 19-26; Poenaru-Bordea, Gh., Vlădescu, C. M. 1974. Les fortifications romaines sur le ”Limes Alutanus” danss la zone du massif de Cozia, in: D. M. Pippidi (ed.), Actes du IX-e Congrès international d’études sur les frontières romaines, Mamaia, 6-13 septembre 1972, București : Editura Academiei Republicii Socialiste România; Köln; Wien: Böhlau Verlag: 247-261; Tudor 1978, 259-265, nr. 3, 313-315; Poenaru Bordea, Gh., Vlădescu, C. M și Stoica, O. 1979. Arutela V. Campania de săpături de salvare din 1978, Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară 12: 124-125; Poenaru-Bordea, Gh., Vlădescu, C. M. 1979, Săpăturile de salvare de la castrul Arutela din 1978, Materiale și Cercetări Arheologice 13: 235-236; Bogdan-Cătăniciu, I. 1981: 27-28; Vlădescu 1983, 92-101, nr. 14; Vlădescu 1986, 46-60; Gudea 1997, 91, nr. 78; Marcu 2009, 181-187, nr. 39.
Tudor, D., Vlădescu, C.M. și Poenaru-Bordea, Gh. 1973, 16; Tudor 1978, 264; Vlădescu 1986, 60.
Fotografie aeriană oblică, vedere dinspre sud-vest (octombrie 2020)
Situat în jumătatea nordică a satului, în punctul „Cetate”; puțin cercetat, Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru Bordea 1971-1975; a fost evidențiată o singură fază: 1. castellum de piatră de formă rectangulară, având dimensiunile de 54,60×56,70 m, orientat N-S; zid de piatră, construit în tehnica opus incertum, de 1,60 m gr.; turnuri de colț de formă trapezoidală; au fost identificate porți pe laturile de S și E, cu deschideri de 3,40 m; în interior au fost semnalate urme ale clădirii comandamentului (principia); două inscripții de construcție din anul 138 p.Chr., care atestă prezența unui (numerus) Syrorum sagittariorum – Suri sagittarii, atestat numai [sag]ittarii întregit pe baza inscripțiilor din castrul de la Bivolari, v. mai jos (CIL III 12604 = IDR II 584; CIL III 12605 = IDR II 585).
Localizarea sitului și a băilor
Planul sitului (Bogdan-Cătăniciu 1997, fig. 42) suprapus pe o fotografie oblică din dronă, vedere dinspre sud-vest (octombrie 2020)
Planul sitului (Bogdan-Cătăniciu 1997, fig. 42)
Ortofotoplan aerian
Model digital umbrit (hillshade)
Planul castrului (reconstituire după Bogdan-Cătăniciu 1997, fig. 42) suprapus pe modelul digital al terenului
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Fotografie aeriană oblică, vedere dinspre sud (noiembrie 2020)
La cca. 3 km spre sud de Perișani, la capătul sudic al cătunului Pripoare, „tocmai în defileu, pământul acopere astăzi zidurile unei vechi cetăți de circa 60 m lungime și 40—45 lățime (« Zid gros, făcut din piatră cu vare peste drum de tăpșanu unde era cârciuma veche din Pripoare ; au scos oamenii piatră de acolo, poate o sută de care » (declarațiile unor săteni din Perișani, azi 20 Sept. 1933; zidurile, însă, le-am văzut noi înșine). (Conea 1935, 92, nota 1). Ion Conea era de părere că “urmele de puternică cetate de la Perișani, sunt tot ale unui castru roman”.
Localizarea presupusă a castrului
Fotografie aeriană oblică, vedere dinspre nord-vest (noiembrie 2020)
Ortofotoplan aerian
Model digital al terenului
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Fotografie oblică din dronă, vedere dinspre nord (noiembrie 2020)
Fortificația este amplasată pe dealul Cazanului, în apropierea locului de vărsare a pârâului Barbului în pârâul Valea Satului, în punctul Cetate, situat la 800 m V de satul Titeşti. La suprafață se poate observa o ridicătură de formă patrulateră și contururile unor săpături arheologice (Gr. Tocilescu, P. Polonic 1894; Gh. Poenaru-Bordea, Cr. M. Vlădescu 1972-1973). Ca și în situațiile precedente, a fost evidențiată o singură fază a fostificației de piatră. Incinta are dimensiunile 56,60 × 48,20, fiind construită din piatră legată cu mortar.
Localizarea castrului
Planul castrului (reconstituire după Tudor 1978, 287, fig. 79/4)
Singurele două porţi de dimensiuni inegale, fără turnuri şi aşezate pe laturile scurte. Porta praetoria este pe latura estică. În interior a fost identificată clădirea comandamentului (principia) care avea dimendiuni neobișnuit de mici (5,50×9,50 m). Datarea construirii s-a făcut prin analogii cu castella învecinate,de la Copăceni (Praetorium I), Arutela şi Rădăcineşti, probabil în epoca lui Hadrian.
Fotografie aeriană oblică , vedere dinspre sud-est (noiembrie 2020)
Ortofotoplan aerian
Planul castrului (reconstituire după Tudor 1978, 287, fig. 79/4) suprapus pe modelul digital al terenului
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
TIR L 35, 71; Tudor 1968, 371; Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru-Bordea, Limes IX Mamaia, 1972, 247-258; Tudor 1978, 307-308, nr. 48; Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru-Bordea, O. Stoica, Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară 12, 1979, 124-149; Gh. Poenaru-Bordea, Cr. M. Vlădescu, SCIVA 32, 4, 1981, 581-591; Vlădescu 1983, 104-106, nr. 17; Vlădescu 1986, 65-67; Gudea 1997, 92, nr. 80; Marcu 2009, 243-245, nr. 74.
Castru auxiliar a fost identificat pe malul stâng al Oltului, la vărsarea pârâului Clocotici în râu, pe un platou înalt, în punctul Cetate, situat la sud-vest de sat. La suprafața solului se conturează cu claritate sub forma unui val de formă rectangulară. O parte a zidăriei a fost conservată după terminarea săpăturilor, acum fiind cuprinsă de vegetație. Săpăturile arheologice au fost făcute de Cr. M. Vlădescu și Gh. Poenaru-Bordea între anii 1976-1979. Pe baza acestora a fost evidențiată o singură fază constructivă, castrul de piatră. Acesta are formă rectangulară, cu colțurile rotunjite, dimensiunile fiind de 106×118 m: Porta praetoria a fost amplasată pe latura estică. Turnurile de colț de formă trapezoidală sunt ușor ieșite spre exterior. Porțile sunt prevăzute cu turnuri patrulatere, la rîndul lor, ușor ieșite în exterior. În mijlocul castrului a fost identificată clădirea comandamentului (principia), iar în latus dextrum, un horreum. Castrul datează cel mai probabil din timpul lui Hadrian, deși sunt unele opinii potrivit cărora ar fi fost ridicat la începutul sec. III, după abandonarea fortificaţiei de la Copăceni. Nu sunt atestări ale trupei care a ocupat castrul. Este posibil să aveam de-a face cu acceași situație din castrul de la Copăceni, unde epigrafic au fost documentate mai multe faze de construcție. Situația de îndreptățește să sibscriem ipotezei potrivit căreia, cu excepția clădirii comandamentului, celelelte clădiri din interiorul castrului au fost construite din lemn și nu au fost observate în cursul săpării (Bogdan-Cătăniciu 1981, 29). Așezarea civilă a fost semnalată în vecinătatea castrului prin descoperiri isolate de material arheologic.
Localizarea castrului de la Racovița (săgeată plină); localizarea presupusă a castrului de la Copăceni (săgeată punctată)
Planul castrului (Tudor 1978, 289, fig. 80).
Controlul căilor de acces esta asigurat prin turnuri sau alte instalații militare de dimeniuni reduse. Au fost semnalate două astfel de turnuri. Turnul Piscului (?) este situat la 1,7 km nord-est de castrul de la Racovița; respectiv la 4.1 km Vest față de Castrul de la Titești. Turnul lui Doancă este situat la aprox. 3.5 km sud-est față de castrul de la Racovița. Nu se exclude posibilitatea folosirii acestuia în perioada romană, deși elementele de datare corespund sec. XIV (Vlădescu, C. M. și Poenaru-Bordea, Gh. 1981, 348). Pe fotografii satelitare, la 1.2 km Sud-Est față de castrul de la Racovița, la o altitudine de 430 m, poate fi văzută o structură rectangulară (aprox. 45 x 40 m) care necesită efectuarea unor investigații suplimentare pentru a formula concluzii.
Din datele publice ale proiectului de infrastructură rutieră autostrada A1 (Pitești-Sibiu), reiese faptul că acesta va afecta partial așezarea civilă a castrului. În arealul respectiv se vor desfășura așadar cercetări arheologice preventive, care vor fi o bună oportunitate pentru cercetarea acestui obiectiv, aflat pe Lista indicativă a României pentru includerea în Lista patrimoniului Mondial.
Ortofotoplan aerian
Model digital umbrit (hillshade)
Panul castrului (Tudor 1978, 289, fig. 80) suprapus pe modelul digital al terenului
Copăceni (Praetorium I ? Tabula Peutingeriana VIII, 1)
Fortificația a fost identificată la Nord de sat, pe malul stâng al Oltului, pe o terasă înaltă, în punctul Cetate sau Seliște. Fortificația a fost distrusă în timp de apele Oltului. Partea de est a fost cercetată arheologic între anii 1973-1975 de Cr. M. Vlădescu și Gh. Poenaru-Bordea. Aceștia au documentat o singură fază de construcție. Castrul a fost contruit în tehnica opus incertum după cu plan presupus pătrat cu latura de 64 m. Turnurile de colț de formă trapezoidală erau ușor ieșite în exterior, similar celor de la poarta de pe latura estică, singura păstrată.
Planul castrului (Gudea 1997, 93, nr. 81)
Informațiile epigrafice indică construirea castrului în anul 138 de către numerus burgariorum et veredariorum Daciae inferioris (CIL III 13795 = ILS 8909 = IDR II 587), fiind apoi amplificat în anul 140 (CIL III 13796 = ILS 8910 = IDR II 588: castra numerus burgariorum et veredariorum, quod anguste tenderet, duplicato valli pede et inpositis turribus ampliavit per Aquilam Fidum, procuratorem Augusti). Se poate astfel observa că ceea ce a fost singură fază documentată arheologic, este de fapt o a doua fază. Drumul de-a lungul Oltului în zona castrului de la Copăceni a fost reparat în anul 236 p. Chr. (CIL III 1421619 = IDR II 589). Lectura unei inscripții de pe o piesă de bronz a indicat posibila prezență a unor beneficiarii consularis (CIL III 13797 = IDR II 591).
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Christescu 1937, 144-147; TIR L 35, 60; Tudor 1968, 372; Tudor 1978, 288-290, nr. 32; Vlădescu, C. M. și Poenaru-Bordea, Gh. 1981. Cercetările arheologice în Castrul Roman de la Racoviţa, jud. Vîlcea şi în zona aferentă, Materiale și Cercetări Arheologice 15: 345-349; idem, Studii Vâlcene 6, 1983, 15-21; Vlădescu 1983, 108-114, nr. 19; Vlădescu 1986, 70-79; Gudea 1997, 93-94, nr. 82; Marcu 2009, 213-217, nr. 62.
Tocilescu 1900, 128-131; Wagner 1938, 204-205; TIR L 35, 35; Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru-Bordea, Limes IX Mamaia, 1972, 250-252; Tudor 1978, 287-288, nr. 31; D. Tudor, SCIVA 32, 1981, 77-87; D. Tudor, Drobeta 5, 1982, 49-78; Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru-Bordea, MCA Braşov, 1983, 345-349; Vlădescu 1983, 106-108, nr. 18; Vlădescu 1986, 68-70; Gudea 1997, 92-93, nr. 81; Petolescu 2002, 128-129; Marcu 2009, 204-205, nr. 48.
Câinenii Mici (stânga imaginii), Câinenii Mari (dreapta imaginii), localizarea presupusă a sitului în proximitatea fostului vad din zona podului actual, fotografie aeriană oblică, vedere dinspre vest (noiembrie 2020)
Pe malul stâng al Oltului, la nord-est de satul Câineii Mici, punctul la Turnulețe, la vărsarea pârâului satului în râul Olt, a fost presupusă existența unei fortificații (castru?), distrusă de apele Oltului. În apropierea punctului în care a fost localizat castrul, în presupusul vicus a fost descoperit în sec. XIX, un tezaur monetar format din monede cuprinse între domniile împăraților Hadrian și Philippus Arabs).
Câinenii Mici (stânga imaginii), Câinenii Mari (dreapta imaginii), localizarea platoului pe care este amplasată fortificația Arxavia
Ortofotoplan aerian
Vlădescu nota faptul că într-o recunoaștere de teren din anul 1976 nu a identificat urmele niciunui castru menționat la Câineni, ci doar ale unui turn de formă pătrată cu latura de aproximativ 4 m. Acesta nu aputut fi cercetat datorită acoperirii de drumul forestier în anul 1979 (Vlădescu 1986, 79, 121 nota 274).
Unii cercetători figurează castrul pe malul drept al Oltului, în Câinenii Mari, pe platoul Malul Podului, lângă capul vestic al podului actual, a fost construită cetatea Arxavia. Cu ocazia construirii acesteia (între 1717—1719), generalul Schwanz consemna că nu a identificat ruinele unei fortificații romane, dar că era cu neputință ca Romanii să nu fi avut, în adevăr, un castru în acest loc sau în apropiere.
Cu ocazia unei periegheze din anul 1979 nu au putut fi idetificate urme semnificative la fața locului (Vlădescu 1986, 121 nota 274).
La Câineni se întâlnesc drumul Loviștei cu cel al Oltului (Conea 1935, 19, 95, 74 i). Cîineni mai este important, prin faptul că aici se întâlnesc amândouă drumurile, care din Valahia-Mică (Drumul Loviștei), cât şi din Valahia-Mare (Drumul Oltului).
În defileul dintre Câineni şi Boiţa drumul roman a fost distrus datorită lucrărilor la calea ferată, dar Polonic l-a observat în câteva puncte.
Model digital umbrit (hillshade)
La 80 m S de fortificație au fost identificată o construcție de dimensiuni mari (20 × 50 m) a cărei cercetare arheologică nu a fost finalizată. Instalațiile de încălzire și de îmbăiere pot aparține băile utilizate de garnizoana fortificației sau unui complex de dimensiuni mai mari. În apropiere au fost descoperite resturile unei clădiri (11 × 10,5 m), interpretată de N. Lupu ca o statio sau un tabularium portorii.
De jur împrejurul fortificației pot fi semnalate urme de fragmente ceramice provenind din așezarea civilă, de pe teritoriul căreia, la aproximativ 60 m nord-vest de fortificație, în ruinele unei construcții cu fundație de piatră și structură de lemn, a fost descoperit un tezaur monetar îngropat probabil în contextul invaziei carpice din 245 p. Chr.
Râul Vadului
Localizare: Com. Câineni, jud. Vâlcea
Menționarea unui castru a fost argumentată pe baza unor notițe provenite de la Marsigli în punctul numit de acesta “Citateșu”, ulterior „Poarta lui Traian”.
Vlădescu nota faptul că într-o recunoaștere de teren din anul 1976 nu a identificat urmele niciunui castru menționat la Câineni (Vlădescu 1986, 79). Pe baza unor informații verbale realizează un sondaj care nu a condus la rezultate relevante. Recunoașterile la fața locului nu au adus informații suplimentare.
Câineni - Râul Vadului - Localizarea presupusă a sitului
Câineni - Râul Vadului - localizarea presupusă a sitului, ortofotoplan (Google Earth)
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Conea 1935; TIR L 35, 33; Tudor 1978, 287, nr. 30; Bogdan-Cătăniciu 1981, 84 n. 267; Vlădescu 1983, 114, nr. 20; Vlădescu 1986, 79, 121 nota 274; Gudea 1997, 94, nr. 83; Dudău 2006, 70-71, nr. 19; 104; Marcu 2009, 196, nr. 44.
Fotografie aeriană oblică , vedere dinspre vest (noiembrie 2020)
Fortificația romană de la Boița este amplasată în imediata apropiere a curburii Oltului înainte de a intra în defileu. La aproximativ 2 km Est de satul actual, în punctul Rude / La Rude, pe terasa înaltă din dreapta Oltului sunt vizibile parțial urme din fortificația romană, mai ales pământul rezultat din săpăturile arheologice, fără a se distinge ruine. Pe câmp, în urma lucrărilor agricole se pot identifica cu ușurință numeroase urme de factură romană, în special în marginea terasei înalte, la sud-est de fortificație.
Fotografie aeriană oblică, vedere dinspre sud (noiembrie 2020)
Fotografie aeriană oblică , vedere dinspre vest (noiembrie 2020)
În urma cercetărilor arheologice (M. Macrea şi colab. 1957; N. Lupu 1958; 1968-1976; N. Branga 1979) nu a fost publicat un plan coerent. Ioana Bogdan-Cătăniciu a propus unele completări ale unor elemente defensive ale fortificației.
Avem de a face cu o fortificație patrulateră, cu colţuri rotunjite și dimensiunile 45×50 m; zid dublu de 1,50 m grosime, înconjurat cu un şanţ dublu de apărare; pe latura de V a fost identificată parţial o poartă. Descoperirea unei ștampile cu numele legiunii XIII Gemina (IDR III/4, 84) a condus la formularea ipotezei prezenţei unui detașament al legiunii în primii ani ai stăpânirii romane în Dacia (Bauvexillation ?). De asemenea, a fost descoperită o ştampilă de tipul COH I… (IDR III/4, 85), atribuită cohortei I Tyriorum sag, respectiv I Commagenorum sag, fără a exista în acest moment elemente decisive în favoarea niciunei ipoteze. Pe baza acestui argument, dar fără a exista suficiente elemente pentru stabilirea unei cronologii, putem vorbi în acest moment despre utilizarea materialului ceramic de construcție, marcat cu aceste ștampile.
Localizarea castrului și a băilor
Planul sitului (Bogdan-Cătăniciu 1981, fig. 53)
La 80 m S de fortificație au fost identificată o construcție de dimensiuni mari (20 × 50 m) a cărei cercetare arheologică nu a fost finalizată. Instalațiile de încălzire și de îmbăiere pot aparține băile utilizate de garnizoana fortificației sau unui complex de dimensiuni mai mari. În apropiere au fost descoperite resturile unei clădiri (11 × 10,5 m), interpretată de N. Lupu ca o statio sau un tabularium portorii.
De jur împrejurul fortificației pot fi semnalate urme de fragmente ceramice provenind din așezarea civilă, de pe teritoriul căreia, la aproximativ 60 m nord-vest de fortificație, în ruinele unei construcții cu fundație de piatră și structură de lemn, a fost descoperit un tezaur monetar îngropat probabil în contextul invaziei carpice din 245 p. Chr.
Ortofotoplan
Model digital umbrit (hillshade)
Cele mai importante structuri descoperite se situează la limita terasei superioare de pe malul drept al Oltului, la o distanță de aproximativ 500 m Est de curbura râului, zonă în care drumul se ramifica către defileul Oltului, respectiv către Apulum.
Integrarea datelor colectate în ultimii ani ne oferă imaginea parțială a fortificației, a unor construcții din așezarea civilă, precum și a relației acestora cu principalele artere de comunicare, rutiere sau fluviale. Rezultatele măsurători geofizice au confirmat existența unor structuri constructive în acest areal, însă acestea au avut un caracter restrâns din cauza accesului limitat pe parcelele cultivate care acoperă situl.
Planul sitului (Bogdan-Cătăniciu 1981, fig. 53) suprapus pe modelul digital al terenului
Boița - planul prospecțiunilor geofizice suprapus pe modelul digital al terenului
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Christescu 1937, p. 108; Macrea, M. MCA 6, 1959, 429-437; Lupu, N. MCA 7, 1961, 411-422; Tudor 1968, 372; TIR L 35, 30; Tudor 1978, 270-271, nr. 9, 315 (termele); Vlădescu 1983, 114-115, nr. 21; Vlădescu 1986, 79-80; Albescu, I. 1990. Boița. Monografie istorică, Sibiu (p. 112); .EAIVR, I, 249-250; Gudea 1997, 69-70, nr. 46; Lupu, N. 2002. Acta Terrae Septemcastrensis 1: 71-106; Dudău 2006, 65, nr. 11; 97; Marcu 2009, 187-188, nr. 40; Țentea 2012, 66; Schuster, C. 2013. Castelul de la Caput Stenarum şi Cohors I Flavia Commagenorum, Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis 5: 237-253.
Fotografie oblică aeriană. Vedere dinspre sud-vest (săgeata galbenă reprezintă colțul nordic al castrului).
Urmele vizibile la suprafață, aparținând castru auxiliar sunt vizibile S de satul actual, pe malul drept al Oltului, pe o terasă joasă, în punctul Cetăţea/Cetate. Este vizibilă o poțiune mai ridicată, sub forma unui val de pământ, corespunzătoare colțului de NE. Săpăturile întreprinse de N. Gudea și I. Pop (1973-1979) au fost evidențiat două faze de contracție. Primul castru avea avea un val de 8 m lăţime şi 1, 25 înălțime și șanț de apărare cu o deschidere de 11 m şi 1,25 m adâncime.
Localizarea castrului
Localizarea castrului pe Planurile directoare de tragere.
Au fost identificate amprente aparținând porților de lemn pe laturile de NE şi NV. Din castrul cu incintă de piatră au putut fi semnatare două laturi pe o lungime de 137 m, respectiv 114 m, având aceeași orientare cu fortificația anterioară. Au fost săpate porta praetoria, pe latura de NE și porta principalis sinistra, pe latura de NV, un turn de colţ de formă trapezoidală, și un turn de curtină dreptunghiular. În interior au fost identificate parțial două barăci din praetentura sinistra.
Pe baza materialul tegular, a fost identificată staționarea cohors II Flavia Numidarum (IDR III/4, 174,176, 177 – Antoniniana). Urmele valului păstrat al fortificației sunt vizibile parțial pe teren. De asemenea, pe teren pot fi vizibile artefacte fragmentare pe teritoriul așezării civile.
Planul castrului (Gudea 1997, 69, nr. 45)
Ortofotoplan aerian
Plan (Gudea 1997, 69, nr. 45) suprapus pe modelul digital al terenului
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Fotografie oblică din dronă, vedere dinspre sud-est (noiembrie 2016)
Castrul se situează la aproximativ 4 km E de satul actual, pe malul drept al Oltului, în punctul Burgstadt / Grădiște. Urmele sale nu mai sunt vizibile la suprafață, motiv pentru care a fost identificat în urma a numeroase săpături derulate de-a lungul timpului (săpături I. Pop 1974-1975; I. Pop, L. Petculescu – cîteva campanii între 1980 și 1989, D. Isac 1992). În cea mai mare parte a sa, castrul a fost distrus de eroziunile solului. Sondajele efectuate de-a lungul timpului au avut ca principal obiectiv identificarea castrului. În urma corelării informațiilor acumulate de-a lungul timpului și a extinderii unei secțiuni anterioare, a putut fi reconstituit colțul sud-vestic al acestei fortificații (fig. 3.4), argumentându-se existența unui castru de lemn și pământ, înlocuit de unul cu incinta din piatră, de plan dreptunghiular, cu dimensiuni neprecizate. În interior au putut fi identificate amprentele unor pereți dintr-o construcție de lemn.
Localizarea castrului
Localizarea castrului pe Planurile directoare de tragere
Staționarea cohortei II Flavia Bessorum în acest castru a fost documentată prin descoperirea unor ștampile (IDR III/4, 181; ILD 426) și a unei inscripții de pe un monument funerar ridicat de un prefect al acestei trupe (IDR III/4, 179). În apropierea, în cursul amenajării cursului râului Olt, în anul 1986 a fost descoperită o mască de bronz, folosită de un călăreț în cadrul diverselor procesiuni.
La suprafață se disting urmele unor secțiuni arheologice, acoperite în cea mai mare parte cu pământ (fig. 3.5, 3.6). Prin corelarea informațiilor cartografice, cu cele cunoscute din publicații și de pe teren în modelul digital al terenului, obținut prin achiziția datelor cu drona, am putut obține unele scenarii privind forma castrului (fig. 3.7). Cea mai probabilă ne oferă o un contur rectangular al fortificației, cu laturile de 130 (sudică) x 110 metri (vestică) (fig. 3.8). Ne propunem ca pe viitor să obținem informații suplimentare relevante prin prospecțiuni geofizice.
Ortofotoplan dronă
Model digital umbrit (hillshade)
Reconstituirea planului (Isac, Isac 1994, 105, fig. 2) suprapus pe modelul digital al terenului
Parte a studiului:
Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu, Vlad Călina, Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1., Cercetări Arheologice, Vol. 28.1, pag. 9-90, 2021, doi: https://doi.org/10.46535/ca.28.1.01
Christescu 1937, 44, 51, 61, 183; Tudor 1968, 281; TIR L 35, 32; Vlădescu 1983, 115, nr. 23; I I. Pop, Atestări recente ale cohortei II Flavia Bessorum la Cincşor, Cumidava 13, 2, 1983: p. 43-46; Vlădescu 1986, 81; Gh. Dragotă, Masca romană de bronz de la Cincşor (jud. Braşov), SCIVA 38, 1987, 3, p. 276-280; D. lsac şi A. Isac 1994, Noi date arheologice despre castrul roman de la Cincşor (jud. Braşov), Ephmeris Napocensis 4: 103-112; Gudea 1997, 67-68, nr. 44; Gudea 2005, 497, nr. VII. B.8; Marcu 2009, 202-203, nr. 54.
Ovidiu Țentea
