Spațiul Dunării de Jos a intrat în atenția Imperiului Roman odată cu formarea provinciei Moesia la începutul domniei lui Tiberius. Pas cu pas, unitățile militare romane s-au deplasat spre est, înglobând întreaga frontieră a Dunării de Jos. Inițial punctele cele mai estice controlate direct s-au situat în zona viitoarei provincii Moesia superior și, odată cu transformarea regatului tracic al odrysilor în provincie romană în jurul anului 46 p. Chr., legiunile și trupele auxiliare au fost mutate spre est, mai întâi la Oescus și apoi la Novae.
Prezența militară romană în zona Dunării de Jos este însă atestată, literar și epigrafic, încă din ultimii ani de domnie ai lui Augustus, când garnizoanele strategiilor regatului odrys au avut nevoie de ajutor în fața atacurilor succesive ale sarmaților (mai întâi iazygii și apoi roxolanii) și geților. Zona a avut de suferit mai târziu în timpul crizei din anul 69 p. Chr., ceea ce a făcut necesară o prezență militară directă mult mai numeroasă, sub comanda unui praefectus classis Moesicae et ripae Danuvii în timpul lui Domitian (IDRE II 373). Vechile garnizoane odryse sunt preluate direct de către armata romană, chiar dacă sistemul strategiilor a supraviețuit în această zonă până la începulul domniei lui Vespasian. Fără a avea dovezi directe, se poate avansa ipoteza potrivit căreia în marea lor majoritate castrele auxiliare romane situate la est de Durostorum vor fi fost inițial sedii ale garnizoanelor odryse.
Ca urmare a războiului dacic, Traian reface din temelii sistemul de apărare, așezând legiunea V Macedonica la Troesmis. Cu puține schimbări, cea mai importantă fiind mutarea legiunii V Macedonica în Dacia la Potaissa, frontiera Dunării de Jos a funcționat până la atacurile goților de la mijlocul secolului al III-lea. Odată restabilită situația prin acțiunile lui Claudius II și Aurelian, începe încet o operă de reconstrucție a fundamentis a fortificațiilor din noua provincie Scythia, atestată arheologic și epigrafic. Întreaga acțiune durează până la sfârșitul domniei lui Constantin cel Mare, când sursele literare, în primul rând Notitia Dignitatum, și cele epigrafice înregistrează o organizare militară cu totul diferită de cea anterioară. Niciuna dintre unitățile atestate acum nu provine din vechile unități, cu excepția legiunii XI Claudia pia fidelis, care continuă să aibă sediul principal la Durostorum. Cu puține excepții, frontiera Dunării de Jos rezistă până spre mijlocul secolului al V-lea, când o mare parte dintre fortificații sunt distruse de atacurile hunilor.
Ultima operă de reconstrucției a început pe timpul lui Anastasius I și a fost continuată sub Iustinian. Limesul Dunării de Jos va fi însă abandonat cândva în al doilea deceniu al secolului al VII-lea de către împăratul Heraclius, sub presiunea slavo-avară și a pierderilor strategice suferite de Imperiu în Orient, pe frontul războiului cu sassanizii.